Recentele rapoarte elaborate de Institutul Open Society din Budapesta (parte integranta a Fundatiei pentru o Societate Deschisa, patronate de George Soros) au provocat deja foarte multe discutii. Reamintim, ele privesc modul in care statele candidate la aderarea la UE indeplinesc criteriile politice Copenhaga, materialele date publicitatii saptamina trecuta analizind doua domenii extrem de importante: independenta justitiei si protectia minoritatilor.
Raportul despre minoritatile din Romania
Desigur, in aparenta (dar numai in aparenta), valoarea rapoartelor poate fi trecuta la categoria „si altele“, doua documente in plus care sa se adauge la teancul impresionant care este pus zilnic la dispozitia ziaristilor de catre diferitele organisme europene sau internationale prezente la Bruxelles. Dar nu trebuie uitat faptul ca, in lipsa unei concurente reale reprezentate de vreun organism similar la nivelul societatii civile din Romania, gindurile, aprecierile, sintezele si clasificarile celor de la Open Society din Budapesta, sustinuti de colegii lor romani, printre care amintim cu placere numele doamnei Renate Weber sau al domnului Gabriel Andreescu, sint luate drept ceea ce si sint: unicele documente produse de societatea civila romaneasca in raport cu procesul politic fundamental al aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana.
Din acest punct de vedere, autorii textelor in cauza sint primii de blamat pentru toate inadvertentele, confuziile si aprecierile uneori aberante, dar adevaratul blam trebuie sa-i fie adresat clasei politice romanesti in ansamblul sau, care, de atitia ani, priveste cu seninatate valul de injurii care se revarsa asupra Romaniei din asemenea surse ale „societatii civile“. Un exemplu perfect in acest sens il reprezinta Raportul despre minoritatile din Romania, documentul pe care Institutul Open Society l-a pus la dispozitia tuturor demnitarilor europeni incepind de joia trecuta si pe care, pentru edificare, il puteti consulta pe site-ul www.eumap.org.
Obiectiile fundamentale care se pot aduce acestui material pornesc de la modul in care a fost conceput: in primul rind, intr-un document privind „minoritatile din Romania“ este analizata in mod exclusiv situatia comunitatii rome, ceea ce, implicit, poate cuprinde indicatia ca problemele grave semnalate sint sau pot fi comune si celorlalte minoritati. Demers inadmisibil. Dar mai este o problema foarte serioasa asupra careia dorim sa ne oprim astazi: toate judecatile de valoare enuntate in acest text nu au la baza un set de criterii comun-europene care sa fie aplicabile, exact in aceeasi masura, actualelor state membre ale UE, cit si tarilor candidate.
In prezent nu exista nici un fel de cadru legal comunitar care sa defineasca o serie minimala de criterii obligatorii privind protectia minoritatilor. Ceea ce exista sint declaratii, recomandari sau rezolutii adoptate de diferite organisme europene, dar care nu sint nici obligatorii si nici incluse, ca atare, in corpul acquis-ului comunitar. Iata de ce un expert in materie, Gabriel Toggenburg, facea in decembrie 2000 aceasta afirmatie stupefianta: „In sensul strict al cuvintului, protectia minoritatilor este limitata la sfera externa a UE“. Pare usor straniu, dar chiar si Aryeh Neyer, presedintele Open Institute, recunostea in conferinta de presa de la Bruxelles ca UE ar trebui „sa articuleze mai clar standardele pe care doreste sa le indeplineasca statele din Europa Centrala si de Est“, afirmind ca „tarile UE ar trebui sa dea un exemplu in acest sens… deoarece exista probleme serioase in ce priveste protectia minoritatilor nationale chiar in statele membre ale UE“. In acest caz, situatia din tarile candidate nu trebuie analizata decit conform regulilor care se pot aplica si statelor membre ale UE, intr-un eventual demers comparativ, asa cum procedeaza Comisia Europeana sau parlamentul atunci cind evalueaza progresele din aceste tari, evaluare care are doar un singur scop: sa observe cit de mult si de rapid se apropie de standardele comunitare.
Referinte istorice
Dar daca nu avem un asemenea set de criterii comune, atunci ce exista in domeniu? Exista, raspunde o excelenta analiza (iulie 2001) semnata de parlamentarul leton Boris Tsilevich, citeva referinte istorice importante. In primul rind, o conventie din 1962 a UNESCO – „Impotriva discriminarii in procesul educativ“, apoi, doua decenii mai tirziu, in 1996, OSCE adopta „Recomandarile de la Haga“ privind, din nou, dreptul la educatie al minoritatilor nationale. Mai exista o „Conventie-cadru pentru protectia minoritatilor nationale“ a Consiliului Europei, semnata de statele membre, cu exceptia a patru printre care Belgia, Franta si Turcia, altele sapte neratificind-o inca (printre ele Grecia, Portugalia, Olanda, Luxemburg si Letonia). Carta europeana adoptata la Nisa are doar citeva referiri clare la acest domeniu: prohibitia discriminarii (art.21), precum si mentiunea „Uniunea trebuie sa respecte diversitatea culturala, religioasa si lingvistica“, fara a se specifica undeva termenul de „minoritati“. Anul trecut, pe 29 iunie, Consiliul Europei adopta „Directiva privind implementarea principiului tratamentului egal al persoanelor, indiferent de originea etnica sau rasiala“ care ia in considerare notiuni noi, cum ar fi „discriminarea indirecta“ sau „hartuirea“, dar nu pomeneste nimic nici de discriminarea religioasa, nici de cea la nivelul serviciilor sau institutiilor publice.
Restul sint interpretari sau extinderi ale prevederilor continute in aceste documente, intr-un demers care-si doreste sa faca din statele candidate un barometru ideal pentru conditii ideale. Prezumtie falsa si periculoasa, deoarece viziunea europeana isi doreste sa mearga in sensul tratamentului egal la nivelul continentului , indiferent de domeniul vietii sociale. In consecinta, un dublu standard poate avea implicatii dezastruoase, exacerbind tensiuni sau resentimente, in loc sa gaseasca o cale de rezolvare a acestora. In acest sens, in acest context, juristul Adrian Nastase spunea nu demult, tot la Bruxelles, ca „rezolvarea problemelor minoritatilor nationale nu poate fi conceputa ca venind din exterior, ci este si trebuie sa fie de competenta organismelor nationale“. In privinta oricarei minoritati, oriunde in Europa sau in lume, ne vom putea gasi in situatia eliberarii, din prea multa declarata grija pentru altii, a unor „legitimatii de maghiar“, date oricarei minoritati scoase astfel din cadrul national si proiectate intr-un abstract al „complexului etnic“.
„Romania tolereaza acte de rasism si de discriminare“
Romania, asa cum apare ea in Raportul Open Institute, este o tara care, cel putin la nivelul comunitatii romilor, tolereaza acte grave de rasism si de discriminare. Speram ca Romania va reactiona. Nu un politician sau altul, nu un partid politic sau altul. Ci Romania, printr-o voce autorizata si reprezentativa a societatii civile. Caci, culmea ironiei, stiti care este primul document in istoria lumii in care se vorbeste despre protectia minoritatilor? Tratatul de la Viena din 1606, intre regele Ungariei si principele Transilvaniei, document care continea o clauza care le permitea protestantilor transilvaneni sa-si exercite liber credinta. Si, peste secole, Romania avea sa devina prima tara candidata care sa adopte o legislatie generala antidiscriminare. Macar aceasta filiatie ar putea sa fie folosita drept ceea ce si este: un argument politic cu care sa inceapa un posibil raspuns.
