„Daca i-a placut lui Dumnezeu de barbatul de pe meleagurile astea, ca nu a baut, nu a injurat!? L-a luat la el! De aia sintem atitea vaduve!“
Raportat la numarul de locuitori, in localitatea gorjeana Stroiesti traiesc poate cele mai multe vaduve din intreg judetul. De exemplu, pe la jumatatea satului, peste zece case la rind sint locuite de vaduve, care de citiva ani sint nevoite sa se descurce singure cu treburile gospodaresti. Nimeni nu poate explica de ce barbatii sint o raritate in localitatea Stroiesti si de ce femeile traiesc mai mult decit cei cu care au impartit pina la un moment dat traiul de zi cu zi. Cei rautaciosi pun lipsa barbatilor pe seama stresului de care au avut parte pe vremea cind erau in viata. Vaduvele cred ca sotii lor le-au parasit si au fost chemati in ceruri tocmai pentru bunatatea de care au dat dovada pe pamint, astfel de oameni fiind de mare ajutor pe lumea cealalta.
Din pacate, pentru multe dintre femeile din Stroiesti, bucuriile si necazurile vietii nu se mai impart de mult la doi. In anumite cazuri, de zeci de ani, femeile isi impart singuratatea cu cite un animal pastrat pe linga casa, pentru a le tine de urit si mai ales pentru a le fi prieten. Greul singuratatii este purtat pe umeri si de femei tinere, dar si de batrine, care au trecut bine de virsta de 90 de ani. Cei din partea locului cred ca satul Stroiesti a fost blestemat, de aceea femeile isi traiesc batrinetea in singuratate si nu au nici un ajutor de nadejde care sa le aline suferintele. Si asta pentru ca si copiii sau chiar nepotii refuza sau nu au timp sa se mai intoarca in sat pentru a avea grija de mamele si bunicile lor. Lipsa unui partener care sa puna umarul la treburile casnice le-a invatat pe vaduvele din Stroiesti sa aiba mai multa incredere in fortele proprii si sa se descurce singure, fara a mai apela nici macar la ajutorul vreunei rude binevoitoare.
Bucuresteanca de 74 de ani sparge lemne cu barosul
Elisabeta D. Davitoiu, de 74 de ani, a venit la Stroiesti in urma cu trei ani alaturi de sotul sau, cei doi locuind la bloc, in Bucuresti. Dupa ce au ramas fara garsoniera din Capitala, batrinii s-au mutat in Gorj, de unde era originar sotul Elisabetei.
Astfel, o bucuresteanca get-beget a ajuns sa invete sa se descurce cu traiul greu de la tara. Femeia a prins rostul treburilor prin gospodarie si se descurca si cu spartul lemnelor. Elisabeta este una dintre putinele femei din sat care sparge lemne cu barosul. Nu a cerut ajutor nimanui, nici macar sa ii aduca lemne de la padure. Norocul femeii a fost ca mai are lemne de acum trei ani, de cind traia sotul ei.
Cind este intrebata de ce sint atitea femei vaduve in Stroiesti, batrina explica cu seninatate: „Daca i-a placut lui Dumnezeu de barbatul de pe meleagurile astea, ca nu a baut, nu a injurat!? L-a luat la el! De aia sintem atitea vaduve! Cred ca sint vreo citeva zeci pe aici. Citeodata ma gindesc de unde am plecat si unde am ajuns. Am avut o casa cu zece camere pe care ne-au luat-o comunistii. Ne-au dat o garsoniera la bloc. Am ramas si fara asta si ne-am mutat la Stroiesti. Am trei copii, dar vin foarte rar. Cu pensia mea de un milion trei sute abia ma descurc. Daca azi ai piine si stii ca, daca o maninci, miine nu mai ai de unde lua, atunci mai rabzi de foame. Asa ne descurcam“, a povestit batrina, dupa care a mers sa izbeasca intr-o pana cu barosul pentru a crapa un bustean.
Preoteasa Elena Popescu, vaduva de peste 12 ani
Cea mai batrina femeie din Stroiesti este Elena Popescu, care a depasit virsta de 90 de ani. De peste un deceniu, preoteasa traieste singura, prieten de nadejde fiindu-i doar Haiduc, un ciine foarte batrin. Barbatul i-a murit, copiii i-au murit, de asemenea, singura ruda in viata fiind o nepoata care locuieste in Bucuresti si care o viziteaza doar o data pe an. Citiva fini o ajuta pe preoteasa sa isi aduca lemne si sa mai aiba grija de casa. In ciuda virstei pe care o are, Elena Popescu nu se plinge si isi poarta cu seninatate crucea.
Bolile i-au cam dat insa de furca femeii. „Ma mai simt ametita si am si probleme cu stomacul. Eu nu prea am fost bolnava la viata mea. Ne este greu aici, ca nu ne mai dau padurile astea si noi le avem de cind ne stim. Nu ne dam seama de ce fac asta. Ciinele asta, Haiduc, imi mai tine de urit. Il am de peste zece ani si ne intelegem amindoi. Bine ca e el pe linga casa, dar nu mai poate saracu’ – e bolnav!“, a spus Elena Popescu.
