Câti isi mai aduc aminte de el? A semnat stiri, articole, reportaje, a avut emisiuni la posturile de radio si televiziune din Craiova, a fost corespondent pentru cele nationale. A fost jurnalist la inceputul unei cariere stralucite. Acum sase ani, o zi fatala a schimbat insa totul. Marius Pampu – fostul corespondent PRO TV la Craiova – a fost condamnat la 18 ani de detentie, pentru savârsirea faptei de omor calificat.
„Marius, ce vrei sa te faci când o sa fii mare?“, „Operator!!!“ Nu doctor, nu profesor, nu inginer, cum se bateau in piept toti piciumanii de la bloc. De mic a stiut una si buna: ca va lucra in televiziune. Adica va sta in spatele camerei de filmat – cum faceau oamenii de la spectacolele „Cântarea României“. Se va uita prin obiectiv, inregistrând cu aparatul miraculos toate miscarile si gesturile de pe scena, de lânga el, din viata. Se va chema operator. Omul prin ai carui ochi lumea se va vedea altfel. Un om special, cu un destin special.
Un vis implinit, jurnalist de BBC
Se uita in jur linistit. Sala este pustie. Nici un spectacol pe scena, nici unul in spate, intre scaune. Sta in primul rând, cuminte, asa cum cere regulamentul. S-a obisnuit. De sase ani a invatat sa-si controleze atitudinea, reactiile. Sa fie politicos, sa nu vorbeasca decât ceea ce trebuie si când trebuie, sa-si stapâneasca emotiile, sa-si suprime dorintele. Sa traiasca asa cum i se spune, intr-un loc in care chiar si „a dormi“ este o regula. Calm, ai crede chiar apatic. Doar ochii mari tradeaza focul care mocneste inca dincolo de uniforma verde, in strafunduri…
„La 20 de ani am reusit sa-mi implinesc visul de a lucra in televiziune. M-am dus la TeleU. Mi-aduc aminte cum s-a uitat directorul Filipescu la mine – lung, dupa care m-a intrebat: «Urât esti, voce n-ai… ce cauti aici?» Dupa numai un an, am fost admis la Scoala de Jurnalism BBC. Din cele zece locuri câte au fost in toata tara, Craiova a luat doua, unul fiind al meu, cel mai tânar jurnalist dintre toti“. Zâmbeste, descoperind timid o umbra de orgoliu.
„De atunci, lucrurile au curs normal si… rapid“, isi continua prezentarea CV-ului. „Eram redactor la TeleU – coleg cu cei mai buni ziaristi de astazi din Craiova. Aveam doua emisiuni, una de stiri, cealalta de divertisment. Atunci am invatat ce mi-am dorit dintotdeauna: sa filmez, sa montez“.
A lucrat cu cei mai buni
Un anunt al TVR i-a intrerupt cariera linistita de reporter de provincie.
„Am plecat la Bucuresti la interviu. M-am trezit intre sute de contracandidati – se calcau in picioare pentru sase locuri. Unul a fost al meu“. Teren, filmari, redactie, studio. A stat cot la cot cu oameni de presa pe care astazi ii mai vede doar la televizor, inainte de stingere: Adelin Petrisor, Gabriela (Vrânceanu) Firea, Mircea Radu, Andreea Marin. Incepuse un urcus greu, istovitor, dar sigur. O cariera frumoasa prindea contururi din ce in ce mai clare.
A urmat PRO TV. „Erau cei mai buni, ca si acum. Stiam ca pot sa lucrez pentru ei. Colaborasem deja pentru jurnalele acelea umoristice si asteptam doar o ocazie. Mineriada din Vâlcea i-a convins ca aveau nevoie de un corespondent, si nu de oricare: ci de mine!“.
Ochii ii scapara. De dupa gesturile calme se simte fierberea. Pare ca se trezeste, ca amorteala aceea bolnava, straina, il paraseste. Ca este din nou acolo, demult. Ca in locul uniformei din pânza aspra si verde poarta camera de filmat si agenda si tot sacul de haruri jurnalistice pe care l-a carat in spate acum atâta vreme.
„PRO TV m-a perfectionat. Echidistant, profesionist, a fost locul unde am invatat sa practic o meserie deloc usoara, dar plina de satisfactii. Material – era compania care platea cel mai bine. Dar inainte de toate erau satisfactii spirituale. Una dintre ele a purtat numele Costelus“. Privirea i se incalzeste o clipa. „De sase ani ma tot gândesc la el… un baietel bolnav de SIDA, internat intr-un spital din Vâlcea. Prin reportajul de la PRO TV am gasit o fundatie care sa-l ajute. Câteva saptamâni mai târziu, m-am intors sa vad ce face. Le spunea tuturor ca a venit fratele lui sa-l viziteze…“.
Proiecte spulberate intr-o zi
A tinut in paralel corespondente la Mediafax, Radio Total, Ziarul Financiar, Radio Horion. 2000 -inceput de an, de mileniu. Planurile de viitor erau din ce in ce mai ambitioase. PRO TV il tot chema sa se mute in Bucuresti. „Mai stau putin, le ziceam. Intâi sa dau la Regie. Si in toamna sa ma insor. Am o viata inainte!“.
O clipa nefericita a schimbat insa totul. Emotia care l-a insufletit pentru câteva clipe se domoleste.
„S-a intâmplat pe 18 martie 2000…“.
Fara tata, crescut de bunici
„M-am nascut pe 12 martie 1974“. Tuseste. „Iar numele intreg este Marius Laurentiu Pampu“. Se uita spre ofiterul care il supravegheaza, incomodat de postura noua de subiect. Altadata, el era cel care punea intrebarile, care asculta, filma, fotografia, nota. Schimbarea rolului ii da o oarecare nesiguranta. Sase ani a evitat sa vorbeasca. Iar acum, când a venit momentul, nu stie de unde sa inceapa.
„Am fost crescut de bunici pâna am plecat la scoala. Pe tata nu l-am cunoscut niciodata. Eram o greseala de-a maica-mii, un „decretel“ – cum se spunea atunci. Nu a putut face avort, asa ca am ajuns si eu pe lume“.
Zâmbeste. Amar. „Din clasa intâi am stat cu maica-mea. Femeie frumoasa si extrem de inteligenta… Avea insa o problema: bea…“. Face o pauza. Nu pentru vreun efort de memorie – amintirile ii sunt la fel de vii de parca totul s-ar fi intâmplat ieri. Dar parca nu mai e atât de convins ca e momentul sa vorbeasca.
Cosmarul
„…nici putin, nici rar. Pentru bautura a vândut casa bunicilor, apoi apartamentul. Patru ani am dormit pe jos – nu mai aveam mobila. Era dependenta, nu putea trai fara alcool. Groaznic. In liceu lipisem un calendar pe perete si incercuiam cu o carioca zilele in care era bauta. La sfârsitul anului, hârtia se innegrise. Mi-aduc aminte ca a vazut-o si m-a intrebat ce erau mâzgaliturile alea. Cred ca s-a speriat cu adevarat când i-am spus“.
Tace din nou, rememorând totul cu neasteptata intensitate.
„Intr-un an, chiar de sarbatori, a dat foc apartamentului. Din greseala… bause. Era un cosmar sa-ti vezi propria mama, singura fiinta draga, cum se distruge…“.
Ochii ii sunt goi. Toata stralucirea de adineauri piere sub povara amintirilor care i-au pustiit copilaria, adolescenta.
„Când era treaza, vorbeam cu ea. Intelegea. Promitea ca va merge la dezintoxicare, ca va urma tratamentul. A doua zi insa uita tot. Asta este unul din regretele mele: ca nu am insistat. Trebuia s-o duc la spital. Cu forta, daca altfel nu se putea!“.
Tace iar. Se uita in jur, la scena goala. In jos, la pânza verde-aspru.
Ultima zi – intâiul regret
„Pe 18 martie 2000 s-a intâmplat ultima data. Venisem acasa destul de târziu, pe la unsprezece, fusesem la o filmare. Atipisem, când am auzit-o ca a intrat in casa. Dupa zgomote, mi-am dat seama imediat ca era bauta “. Trage aer in piept.
„Ţinea in mâna un suport de fier ruginit. Nu mai avea bani de alcool, fura flori din scarile de bloc… Ne-am certat. M-a injurat, am lovit-o. I-am spus sa mearga sa doarma si am intrat in camera mea. La scurta vreme am auzit usa de la intrare – iesise. Si zgomotul provocat de cazatura…“.
Martori care au vazut-o de nenumarate ori bauta, care cunosteau situatia, dulapul de pe scara de care s-a lovit in cadere, autopsia dupa care – ziceau procurorii – nu s-a gasit nici un strop de alcool in sânge. Aproape doi ani de procese, apeluri, in toate instantele posibile, pâna la Curtea Suprema. Verdictul a fost necrutator: lovituri cauzatoare de moarte, cu pedeapsa de la cinci la 12 ani. Ulterior a fost transformat in omor calificat – 15-25 de ani.
„Al doilea regret? Ca nu am iesit când am auzit zgomotul. Imi era groaza de un nou scandal, cu toti vecinii in jur. Nu credeam ca e atât de grav. Nu era prima data când cadea la betie“.
Cizmar calificat, jurnalist in timpul „liber“
Marius Laurentiu Pampu, 32 de ani, jurnalist de exceptie. Astazi – „domiciliat“ in sectia a patra, camera nr. 30, Penitenciarul de Maxima Siguranta din Craiova, condamnat la 12 ani de inchisoare. A executat sase.
„Sunt un cizmar de prima mâna“, zice zâmbind din nou. Pare ca-si recapata buna dispozitie pe care a invatat asa de bine sa si-o impuna. Isi sufleca pantalonii aspri si verzi, descoperind o pereche de pantofi. Negri, de piele, lustruiti, perfecti: „Eu i-am facut. Ii pun la bataie cu orice pereche din magazin!“.
De trei ani, Marius s-a reprofilat: lucreaza „cu succes“ ca masinist la atelierul de cizmarie al penitenciarului. Fortat de imprejurari, e drept, dar noua meserie pe care a imbratisat-o ii ofera si unele satisfactii: zile de libertate si bani. „Am si diploma de calificare. Roz!“. Râde. In plus, este o metoda sigura de „a evada“ din dormitorul aglomerat cu 30 de paturi.
„Nu e rau“, spune. „Ma inteleg bine cu toti «colegii», nu am probleme. Timpul cu ei trece parca mai repede: mai aflu si eu daca s-a facut porumbul, cu cât se mai vinde o oaie!“.
Distribuie hrana detinutilor, organizeaza spectacole, scrie textele. De fapt, se implica in orice activitate pe care regimul i-o permite.
La presa nu a renuntat si nici nu are de gând. I-ar fi imposibil – s-a nascut pentru asta. Datorita sprijinului conducerii institutiei, Marius a reusit chiar si aici, in penitenciar, sa-si practice meseria: scrie la revista interna „Condor“, filmeaza orice manifestare educativa, culturala, sportiva care are loc in PMS. De câteva luni, directia a facut demersuri pentru infiintarea unui studio de televiziune cu circuit inchis. Omul de baza va fi Marius, fireste, atât la „departamentul tehnic“, cât si la partea redactionala. „N-o sa ma plictisesc in anii care mi-au mai ramas“, continua, pe acelasi ton. „Si apoi, nu-mi ies din mâna!“.
O dorinta… cât 12 ani!
Vizite primeste rar acum. Familie nu mai are – bunicii morti, mama… Iubita – cu care ar fi trebuit sa se casatoreasca in toamna acelui an fatal – vine. Inca. Fara promisiuni insa, fara juraminte. Nici nu i-ar cere, cum nu mai cere nimanui nimic, de multa vreme. Cât despre restul… La inceput, toti fostii colegi ori prieteni aveau grija sa nu-l lase prea multa vreme singur. In timp, s-au rarit – si numarul vizitatorilor, si al vizitelor. „O data, de doua ori pe an, când si când o scrisoare de Craciun sau Paste. Prietenii de afara s-au cam dus. Când ajungi aici, iti dai seama care sunt cei adevarati – degetele de la o mâna sunt multe sa-i numar pe ai mei“. Nu-l mai doare insa acum. Detentia l-a invatat sa cântareasca altfel lucrurile, l-a vindecat. Si totusi, o singura dorinta ii mai aprinde când si când focul din priviri: „O sa le demonstrez ca s-au inselat. Când voi iesi!“. Zâmbeste. Inca o data.
