La 1800, in centrul Craiovei era o lume pestrita. Negustori asezati lânga tarabe, chematori care te trageau de mâneca sa vii la pravalia lor, tarani veniti la cumparaturi in oras, macelari care, daca nu ofereau carne spre vânzare, erau luati la bataie de politisti – toate astea se intâmplau intr-un orasel care nu se ridica prea mult ca populatie peste o comuna din zilele noastre.
Orasul Craiova, asa cum arata el putin dupa 1800, era extrem de mic. Avea doua „rascruciuri“ importante. Rascruciul Mare se gasea la intersectarea strazilor Lipscani (nume pe care l-a primit mai târziu) si Madona Dudu (care pe atunci se numea Ulita Precestei) cu strada Unirii (Ulita Mare, pe atunci). Apoi, pe locul unde este acum Valea Vlaicii se afla Rascruciul Mic, reprezentând locul de intâlnire intre drumul Bucurestiului, drumul Vâlcei, drumul Severinului si drumul Calafatului (sau drumul Diiului, dupa vechea denumire a Vidinului bulgaresc).
Craiova incepea la Patria
La intrarea in oras de pe drumul Bucurestiului, undeva in zona cinematografului Patria de astazi, incepea zona hanurilor mari si mici, a mestesugarilor zgomotosi, a caldararilor si potcovarilor. De aici se intra in „târg“. De fapt, vreme indelungata a fost pe locul judecatoriei de azi Hanul Poroineanu, de unde plecau diligentele.
In aceasta margine de oras se asezase breasla „ulierilor“ – fabricantii de ulei. Apoi strazile duceau drept in locul destinat pentru „piata“, pentru vânzarea alimentelor. Macelariile erau instalate pe un loc viran cuprins intre strada Plapumarilor, devenita apoi a Copertarilor, si strada Buzesti de astazi. Mai la vale, in fata hotelului Stancescu de altadata, erau pescariile, iar pe ulita care lega cele doua piete (Lipscaniul de azi) fusese amenajat un sir de pravalioare, adapostind inevitabilele cârciumi, pe bragagii, vânzatorii de zaharicale turcesti, pe opincari si lumânarari, asezati fiecare la locul lor, pe bresle.
Lucrul la lumina „lambii“
Intre Rascruciul Mic si Hanul Poroineanu de altadata se intindeau boangiii, cismarii si cojocarii „grosi“. Urmau pravaliile „ilicarilor“, care vindeau „mintene“ vatuite si „ilice“. Pravaliile acestora erau ocupate de un pat larg, aproape cât pravalia, cu un loc de trecere doar in dreptul usii. Aici lucrau „baetii“ de pravalie, sub supravegherea stapânului sau a calfelor si in admiratia „ucenicilor“ angajati fara leafa.
Asezati turceste, mânuind acul si foarfecele cu pricepere si rabdare, rareori schimbând câte o vorba intre ei, croiau hainele chiar sub ochii clientilor. Vara, de la Sfântu Gheorghe incolo, se trezeau când se facea lumina si se opreau când se lasa intunericul. Spre toamna, când ziua se scurta, lucrau la „lamba“. De aici si „sarbatoarea lambii“, un soi de ritual urmat seara de seara. Calfa sau cea mai in vârsta dintre calfe se ingrijea inca de ziua sa dea lampa jos din pod, iar dupa ce o curata si o „regula“, trebuia s-o anine de tavan, printr-un cârlig de sârma groasa. Deasupra „caciulei“, cum era denumit pe atunci abajurul, era asezata o coroana de flori. Când se asezau la masa, lucratorii gaseau alaturi de strachina si o mâna de fructe, de obicei coarne, care trebuia sa le aduca aminte sa nu uite de „lamba“.
Sub fereastra larga cât latimea pravaliei se intindea in strada „taraba“. Aceasta era un fel de masa lata, prinsa in balamale chiar de tocul ferestrei, servind noaptea si drept oblon. Pe taraba, „jupânul“ isi etala marfa „pentru de gata“, lasând inauntru, pe rafturi, pe cea facuta „de porunceala“ (adica la comanda). Toata aceasta parte a târgului era destinata in principal taranilor care veneau la oras pentru diverse cumparaturi.
„Publicitate“ cu doua secole in urma
Intre Rascruciul Mic si Rascruciul Mare, actuala strada Unirii, era sectorul negustorilor cu marfuri din „strainataturi“. Aici se gaseau „bogasierii“ (se numeau astfel de la „bogasiu“ – o stofa colorata pe o parte din care se faceau scurteicile cu mâneci largi si „reverurile“ cu blana de vulpe), cojocarii, „brasovenii“ (cei care aduceau marfuri de la Sibiu si Brasov) si „lipscanii“ cu ale lor marfuri de lux. Obloanele din fata pravaliilor acestora erau o adevarata expozitie de marfuri, intrucât clientii, mai ales cei de la tara, aveau un obicei intâlnit si in rândul craiovenilor zilelor noastre: nu cumparau ceva decât daca vedeau marfa respectiva expusa, considerând ca tot ce nu e expus nu e nici bun.
Tot aici erau intâlniti si „chematorii“, un soi de precursori ai agentilor de publicitate de astazi. Când ocheau vreun musteriu singuratic, acestia se duceau la el si-l intrebau „Ce-ti trebuie, neica?“, mergând pâna acolo incât il trageau de mâneca spre taraba „jupânului“.
Pretul carnii, impus de administratie
Aprovizionarea Craiovei cu carne, in jurul anilor 1830, se facea pe baza unui soi de concesiune, incheindu-se un contract cu administratia locala, in care se impunea si un pret fix de desfacere a produselor. Prin „contracciul“ semnat la 15 octombrie 1831, Dumitru Pata se obliga sa furnizeze orasului carne pâna la sfârsitul lunii mai 1832 cu 24 parale ocaua de carne de vaca si 25 parale carnea de oaie. In schimb, lui Pata i se ingaduia sa tina zece scaune (tarabe) pentru vânzarea carnii (trei la „Maica Precista, in vale“, trei pe lânga biserica Sf. Arhangheli, trei in mahalaua Hagi Enus si unul la mahalaua Petru Poji), iar oamenii aflati in slujba lui erau scutiti de „podvezi si angarale“. In afara lui, nimeni nu mai avea voie sa vânda carne in oras. Totusi, carnea de miel era libera la vânzare de la Pasti pâna la Sf. Petru, iar cea de porc pe tot timpul anului, cu interdictia infiintarii scaunelor de macelarie pentru ea.
Uneori insa, aprovizionarea Craiovei cu carne era defectuoasa. Sesizând lipsa carnii pe piata Craiovei, Departamentul din Launtru (un fel de Minister de Interne de altadata) a intervenit la 3 mai 1840, cerând magistratului orasului sa „traga“ de taranii din cuprinsul judetului Dolj, spre a veni la Târgul de Afara cu „vite grase“, aceasta constituind unica modalitate de remediere a situatiei, deoarece bâlciurile „sunt cu departare de oras“.
De toate pentru toti
Craiova reprezenta o piata de desfacere si pentru pestele prins in vadurile si ostroavele Dunarii. In 1830, „pescarii Craiovei“ – considerându-se nedreptatiti – s-au plâns Divanului ca li s-au mutat „scaunele“ de la Prisaca (numita si „rascruciul pescariei“) in dosul Ulitei Mari, apoi in marginea orasului, unde clientilor le era peste mâna sa ajunga.
Alt produs, desfacut de pravaliile din Craiova, a fost sarea. Tot in 1830 a fost in oras o adevarata criza de sare pe piata, dupa ce „ispravnicii judetului Dolj vândusera turcilor intreaga cantitate de sare din magaziile Craiovei“.
Zalhanalele (ceea ce am numi astazi abatoare), tabacariile, pescariile, cherhanalele de lumânari erau aprovizionate indeobste de tarani, care vindeau si la târguri, bâlciuri sau prin satele cele mai indepartate. Toate pravaliile mentionate isi aveau magaziile in afara barierelor orasului. Grâul, porumbul, orzul, ovazul, faina, malaiul, tarâta, pâinea alba, covrigii, carnea de vaca, de vitel, de miel, pastrama, pestele proaspat si uscat, untul, grasimile de miel, seul de vaca, seul de capra, osânza, cervisul, cascavalul, brânza, casul, laptele proaspat, ouale, vitele si pasarile, pieile de animale, legumele si poamele, vinurile si rachiurile, mierea de fagure si ceara, penele de gâsca, rasina, pucioasa, smoala, caramida, varul si carbunii, mustarul, samânta de in si de cânepa, tutunul, postavul de tara, lâna, inul, cânepa, matasea de tara, borangicul, gogosile de gândaci, fânul, paiele, rogojinele, cosurile de nuiele, maturile, butiile, tocitori, aracii, scânduri, uluci, sindrila, capriori, fierul de plug, coase, sape, topoare, cuie de uluca, cuie de sindrila etc. constituiau produsele comercializarii in pravaliile, târgurile si bâlciurile orasului de altadata.
Limba pasareasca
Conform istoricilor, asa-numita „limba pasareasca“ era folosita in Craiova inca de acum 200 de ani. Era, de fapt, un soi de limbaj al baietilor de pravalie, care discutau intre ei astfel pentru ca sa nu-i inteleaga potentialul client.
