Un miros înţepător, greu, un amestec de transpiraţie şi ceapă îţi invadează nările
de-ndată ce păşeşti pe treptele autobuzului. Cutia din tablă încinge cu putere şi călătorii se strâng avizi sub trapa răcoritoare. În preţul de doi lei, aerul e condiţionat doar de geamurile şi, uneori, uşile deschise. O călătorie cu autobuzul e un coşmar pe caniculă.
„Cât e, maică, un bilet? Nu ştiu io d-alea, cu bani de ăi noi. Cum e aia? Douăj de mii? Aoleo, da’ atâta s-a făcut?“, întreabă o bătrână pe conducătorul auto. Îi dă banii şi îşi face cruce. „Maică, e mai scump decât roşiile mele“. Ceilalţi călători o privesc un pic a mirare. Parcă atunci îşi dau seama de disproporţie şi încep să cârcotească. „E ca dracu’! La noi e mai scump şi ca la Bucureşti“, vorbeşte cu glas revoltat un bărbat la 50 de ani. „Da, Marine, dar măcar de-am merge şi noi mai civilizat. Că stăm cu geamurile astea deschise, în curent. Când am fost la Milano…“. Nu mai aflăm ce s-a petrecut acolo, căci vecinul său de scaun, Marin, îl întrerupe brusc: „E bătaie de joc. Au zis că aduc autobuze cu aer condiţionat. Mergem tot cu hârburile ăstea, din ’90 încoace. Junghiuri de maşini, vorba ălora din reclamă. Bani poa’ să ne ia, da’ să facă şi ei ceva, nu sunt în stare. Îi doare-n cot de ăl de rând“, adaugă omul, dând din mână a lehamite. Suntem în autobuzul nr. 1, în drum spre gară. E aproape amiază şi termometrele a galopat spre 37-38 de grade. Doljul e fruntaş în ultimii ani la temperaturi ridicate.
Apa, săpunul şi deodorantul
În staţia din zona Luxor, craiovenii se pitesc cât pot de bine, ascunzându-se de căldură. Pereţii din foi fumurii de policarbonat încing ca folia de seră şi cei mai mulţi preferă să stea la umbra staţiilor decât în ele. Cineva întreabă de o gazdă: „Am căutat pentru fata mea, care a intrat la liceu. Am luat nişte adrese, să vedem. Da’ autobuzul spre gară de-aici îl iau? Şi bilet?“. În câteva minute, ajunge un 5. Oamenii se grăbesc către uşă, blocând coborârea celor din maşină. Făcându-şi loc spre intrare, un bărbat lasă după el „mireasma“ unei igiene precare. O sta omul fără apă, n-o avea bani de săpun şi nici de deodorant, îţi trece inevitabil prin minte. Mai grav e că urcăm în acelaşi autobuz şi bara de susţinere e undeva aproape de plafon. Deşi este ora prânzului, iar căldura este insuportabilă, maşinile care ajung în centru sunt încărcate. Fie că merg spre Romaneşti, spre Brestei, Metro sau Lăpuş, coşmarul e acelaşi. În staţia de la Universitate, omida deşirată cu plăcuţa care arată cifra 2 trage zgomotos pe dreapta. „Cred că n-au mai schimbat janghinele astea de o sută de ani“, spune o tânără bronzată, încercând să găsească un loc mai curat unde să se aşeze. Cu scaunele din lemn roase de timp sau de picioarele şmecherilor, cu uşile clămpănind şi tablele zgâlţâindu-se la fiecare gropşoară – şi, slavă Domnului, în Craiova sunt fără număr! – autobuzul gigant înaintează cu greu pe străzile aglomerate ale urbei. Însă, mai sunt trasee care beneficiază de prezenţa lor, deşi în cărţi sunt maşini noi, dotate cu aer condiţionat. Pentru viitor.
