„«Dacă m-aş naşte de o sută de ori, tot maică m-aş face». Sunt vorbele unei măicuţe bătrâne, pe care mi-aş fi dorit să le fi rostit eu“, glăsuieşte stareţa Mănăstirii Surpatele. Departe de lume, monahii vâlceni şi-au făcut rânduiala lor, unde liniştea şi munca înalţă sufletul şi liniştesc trupul.
Din Băbeni, drumul se lasă spre stânga, cum vii dinspre Drăgăşani. Intrăm în Frânceşti. Un indicator arată câţiva kilometri până la Mănăstirea Dintr-un Lemn. O ploaie măruntă începe să cadă. Timid, dar insistent. N-a mai dat prin părţile astea de vreo două luni. E binecuvântarea Domnului. Nu e nici 9.00 ceasul. Printre crengile copacilor se zăreşte turla mănăstirii. Nu mai e mult. Pe stânga şi pe dreapta şoselei, case aruncate parcă la întâmplare de o mână neatentă. Nu sunt mari, frumoase, ci mai degrabă prăfuite de timp, şterse de ape şi roase de bătrâneţe. Ajungem. O poartă mare, din lemn, cu încrustări măiestrite, străjuieşte locaşul. Două familii, una de francezi, alta de români, opresc la intrare. Dincolo, o alee curată e flancată de câte un şir de brazi. Undeva, lângă gardul din dreapta, stă discret o căsuţă din lemn, din spatele căreia răzbate murmurul constant al unei ape. E moara mănăstirii, veche de zeci de ani. Aici vin oamenii din sat, de două ori pe săptămână, să macine pentru de-ale gurii. „Era un morar aici, da’ a murit. Înainte, moara era cu apă, acum merge pe curent. Nu mai ştiu când a fost construită, da’ are peste 70 de ani. Că tatăl meu a bătut la sonetă aci. Erau nişte pari înalţi şi oamenii la lucru băteau cu maiu’ în ei, iar alţii trăgeau de frânghie. Eu eram mic pe-atunci, da’ mai mi-aduc aminte aşa…“, povesteşte Vergil Tulpină, urcând sacii în cărucior. Are 78 de ani şi e din Dezrobiţi. Aşa îi zice satului. „Bătrânii noştri au fost robi aci, la mănăstire. Şi pe urmă, s-au eliberat şi de-acolo ne vine numele“.
Isărescu, oaspete de soi
În liniştea locului, doar moara huruie înfundat, astupând şipotul apei. Nicolae Florescu a venit aici după ce s-a prăpădit fostul morar, după ’89. Lucrase înainte vreo 31 de ani la fabrica de tâmplărie din Băbeni. „Macin de două ori pe săptămână: marţea şi vinerea. Că lumea e săracă şi nu se mai face porumbul. Mă ştiu toţi şi-mi spun «naşule», da’ cu plocon nu vine nimeni“, râde cu subînţeles. „Haideţi, veniţi să vedeţi! E cam zgomot şi e întuneric. Aveţi grijă la picioare!“, vorbeşte amabil, deschizând altă uşă. „Aici era locul lui“, arată spre camera fostului morar, cu măsuţă, sobă şi pat înăuntru. E amabil şi plin de viaţă. Povesteşte apoi despre traiul de la mănăstire. Maicile s-au gospodărit bine aici, de-a lungul anilor. Natura le-a oferit locul, ele au sădit şi au plantat, au curăţat şi-au îngrijit. Au chibzuit bine, au muncit mult – încă o fac – şi acum se bucură de minunea născută sub stejarii seculari. „Avem şi un solar mare. S-au făcut nişte roşii frumoase anul ăsta!“, se mândreşte fostul tâmplar, care acum, pe lângă treaba de la moară, mai lucrează rame pentru icoanele pictate tocmai la Ierusalim. „Vine lume multă aici. Duminica e plin, nu poţi să intri. Şi toţi vin încărcaţi. Aţi auzit de Mugur Isărescu? E ca la el acasă, la noi. A făcut numeroase donaţii. Vin şi copii. Când nu e vacanţă, ajung şi câte trei-patru autocare cu elevi pe zi. Se poate şi dormi o noapte, două. Avem de toate. Şi toaleta e imediat aci, pe dreapta, ca la Bucureşti“, adaugă omul mulţumit, făcând pe ghidul.
Taina facerii
Mănăstirea Dintr-un Lemn pare să fi fost construită în primele decenii ale secolului al XVI-lea, din fiinţa unui singur arbore: un stejar secular. Însemnările diaconului Paul de Alep spun că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura acelui stejar. Atunci ar fi auzit o voce care îl îndemna: „Dorinţa mea este ca tu să zideşti aici, pentru mine, o mănăstire din acest copac“. Şi astăzi, micuţă, modestă, umilă, cu lemnul vopsit negru, bisericuţa străjuieşte întinderea şi linişteşte sufletele. Stă înconjurată de flori şi de mormintele măicuţelor care au trecut în lumea celor drepţi. În jurul ei, pavelele din piatră de munte ghidează pasul călătorului. Stejarii se sprijină pe culme, cu crengile uşor plecate spre taina pământului. Au mai rămas cinci: „Sunt fiii stejarului bătrân, care odinioară se înălţa pe locul de-acum al mesei Sfântului Altar“, spune maica Sofia. O ploaie înverşunată se-abate asupra locului. „Ce binecuvântare! N-am mai văzut apă de două luni. Udăm în fiecare seară florile şi legumele. Am făcut rugăciuni de ploaie ieri. Mulţumim, Doamne!“, îşi face cruce fericită măicuţa Sofia, râzând cu tot sufletul.
Propria gospodărie
„La icoana Maicii Domnului de aici vin să se închine mai ales familiile care nu pot avea prunci. E cea mai mare din ţară şi se crede că este făcută din lemn de cedru. E şi foarte veche. Unii spun că ar data din secolul al IV-lea şi că ar fi fost făcută undeva în Grecia“, povesteşte măicuţa Sofia. O femeie tânără, n-are mai mult de 35 de ani. Lucrează atent şi migălos la o mătanie, ridicând din când în când ochii şi privind cu încântare ploaia. Pe vremuri, la mănăstirea pitită din Frânceni, era doar viaţă de sine. Măicuţele nu trăiau în obşte, ca acum, ci separat, achitând individual lumina, gătind şi mâncând separat. Din 1925, însă, lucrurile s-au schimbat. Se spune că într-o gospodărie se vede imediat mâna femeii. La Mănăstirea Dintr-un Lemn, totul respiră a curăţenie, frumuseţe şi ordine. „Avem anexe, două grădini cu legume şi fructe şi, de doi sau trei ani, graţie donaţiei unui director din Slatina, avem şi o seră cu verdeţuri, roşii, salată. Nu cultivăm nimic pentru a comercializa, ci doar pentru uzul intern şi, uneori, nici nu facem faţă“. În liniştea muntelui, trăiesc 54 de măicuţe şi doi preoţi slujitori veniţi de la Cozia. Pe păşunile mănăstirii, vreo 20 de vaci rumegă cuminţi, aşteptând înserarea. Undeva, la adăpost, există şi porci, tot cam 20 la număr, iar în coteţe, 300 de păsări pestriţe ciugulesc hrăpăreţe boabele aruncate de o măicuţă. „Avem şi un atelier de pictură, dar mai mult lucrăm iarna, pentru că acum nu e timp. Suntem ocupate cu munca florilor: le pigulim, le plivim, le udăm. Mai avem un atelier de litografie şi altul de croitorie. Cu mulţi ani în urmă, aici se făceau şi covoare, din cele olteneşti. Acum se mai fac doar pernuţe la gherghef, că nu mai ştie nimeni să ţese, nu mai sunt nici războaie. Dar mănăstirea aceasta este recunoscută pentru trei lucruri: pentru flori, curăţenie şi cântarea la strană“, descrie măicuţa Sofia liniştea vieţii de la poalele muntelui.
Fiecare are o ascultare
Nu se aude decât ropotul ploii, care continuă să cadă cu furie. Un turist îşi ascunde cu teamă camera de filmat sub umbrela în carouri şi fuge către maşină. Nu se mai vede nici ţipenie de om, parcă locul ar fi părăsit. Şi totuşi, sentimentul unei prezenţe invizibile nu-ţi dă pace. Vorbim în şoaptă, de frică să nu tulburăm liniştea. A ploii, a vieţii, a orânduielii locului. Măicuţele sunt fiecare la ascultarea ei. Adică îşi văd de treburi. N-au timp să se plictisească niciodată. Din zori, de la 6.00, sunt în picioare. Încep ziua cu o slujbă, o încheie în rugăciune. Între timp, nu e vreme pentru leneveală: trapezar (cel care aşază masa – n.r.), casier, bucătar, ghid… Pe toate le fac, cu schimbul. La fel şi muncile câmpului, şi rânduiala animalelor. Pentru câteva minute, ploaia se mai linişteşte. Timpul nu ne dă răgaz prea mult. Plecăm cu greu. Parcă la venire nu eram aşa liniştiţi…
Sub coastă, la Surpatele
Ştergătoarele aleargă febril pe parbriz. Plouă din nou torenţial. Drumul urcă chinuit. Cu fiecare metru, pare mai strâmt. Se contorsionează, parcă vrând să iasă la lumină şi să-şi facă loc, dar cu greu muşcă din coasta muntelui, cât să se strecoare o maşină. Pitulat în boscheţii de pe margine, un indicator mărunt ne trimite către Surpatele. Aflăm mai târziu că numele-i vine de la terenul nisipos, instabil, cu uşoare deplasări. Oprim în parcarea din faţa mănăstirii. Dincolo de poarta mare, văruită-n alb, ca o mireasă neprihănită, se află tot universul maicilor de aici. „Vă rugăm, pentru deschiderea bisericii, bateţi de trei ori în tochiţa de fier“. Plăcuţa cu îndemn stă rezemată de un vas după portiţa de lemn, lângă istoricul locaşului. „Pe la 1512, în vremea lui Neagoe Basarab, boierii din neamul Buzeştilor au ridicat acest aşezământ, pe care mai târziu, pe la 1706, l-a refăcut din temelii Doamna Maria Brâncoveanu“, începe o voce a depăna povestea locului. Măicuţa Eftimia Constantin, stareţa mănăstirii, are puţin peste 30 de ani. Pare argintul viu, cum se mişcă pe cărările din curte. Are vorba blândă şi din glas îi răzbat liniştea şi împăcarea. „Prin 1870, pe vremea secularizării lui Cuza, mănăstirea a pierdut foarte mult pământ. Au fost sute de hectare aici, păduri, viţă-de-vie. Acum mai avem şapte hectare de teren arabil, dar este suficient cât să-l putem noi munci. Mai apoi, pe la 1927, s-a redeschis cu cinci maici venite de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Se făceau atunci covoare cu motive olteneşti, care ajungeau în toată ţara. În 1959, printr-un decret al comuniştilor, a fost închisă şi maicile date afară“. Multe însă stăteau în împrejurimi şi se întorceau destul de des. „Eu am venit din ’60 până prin ’80 s-o ajut pe maica stareţă Teclea Albulescu, care rămăsese singură aici, să menţină aprinsă flacăra credinţei. Pe vremea aia, era mai multă stricteţe, mai multă duhovnicie“, spune măicuţa Veronica, de 72 de ani.
Mănăstirea bunei primiri
O toacă anunţă ora prânzului. Ne-am întors în prezent. În bucătăria de sub chilii, fiecare îşi are locul lui. Pe feţele de masă de o curăţenie impecabilă sunt aşezate farfuriile şi castroanele cu mâncare. Măicuţele se apropie de scaune. Vorba le e blândă şi molcomă, privirile liniştite. Mai sunt şi câţiva oaspeţi. Unii au adus un tort pentru Maria Magdalena. Ghidul mănăstirii. Zâmbeşte, vădit încurcată. Înainte de masă, în picioare, se rosteşte o rugăciune. Apoi, maica Maria Magdalena începe a citi din cele sfinte, în vreme ce masa e servită. „Pentru că în timp ce gura mănâncă, urechea trebuie să asculte, ca să nu lase gândul să zboare“, ne explică maica stareţă. Orice oaspete e binevenit. Nu e loc pentru cazare încă, căci abia au început construcţiile la alt corp de chilii. Însă o masă caldă se găseşte totdeauna. De altfel, jumătate din sat capătă de-ale gurii de la mănăstire. „Ne-am gospodărit după nevoi. Avem o grădină, câţiva porci, câteva văcuţe, cu toate că noi nu mâncăm carne. Avem şi un atelier de litografie şi ce facem vindem la chioşcul din curte“, mai povesteşte maica stareţă. În ultima vreme au ajuns aici şi fete tinere, care au ales drumul călugăriei. Pentru ele şi pentru cele care vor mai veni se lucrează acum la chiliile dinspre munte.
„Turnul“ călugărilor
Între timp, pasul a purtat spre Surpatele alţi călători. Măicuţele se întorc fiecare la ascultarea ei, după rânduiala zilei. Plecăm mai departe spre Turnu, mănăstire de călugări. Altă orânduială. Ascunsă privirilor, parcă de teama lumii. Au dispărut şi frumuseţea grădinilor, şi bunătatea, şi căldura primirii oaspeţilor. Mâna şi mintea de bărbat au croit altfel universul. La intrare, un tractor aşteaptă să fie pornit şi folosit. Undeva în curtea din spate, lângă stupii mănăstirii, un bărbat meştereşte ceva la nişte blăni. Călugărul din magazinul cu obiecte bisericeşti ţine predici vizitatorilor şi ameninţă cu pedeapsa Domnului. Vorbeşte despre smerenie, dar fervoarea şi patima religiei îl aruncă în exces. Pe lângă el, mai sunt puţin peste 20 de călugări, la Turnu. Unii vin, alţii pleacă şi se întorc în lume. Viaţa îşi vede mai departe însă de cursul ei, lângă fostul „Pisc al lui Teofil, pe locurile unde, odinioară, au trăit în sărăcie desăvârşită pustnicii Daniil şi Misail“…
