Una dintre cele mai mari fabrici din sud-estul Europei. Cu materie primă adusă din Argentina sau China, a început din ‘67 să exporte produse, de la mănuşi la încălţăminte, către Statele Unite, URSS şi Occident. Bocancii „Insulated“ sau capitonajele din piele ale Casei Poporului purtau marca Tăbăcăria Minerală Corabia. Acum, au rămas rui-nele, bântuite doar de regretele şi amintirile celor care şi-au trăit tinereţea între pereţii ei.
O forfotă de nedescris sparge liniştea nopţii. Vocile răsună la început slab, apoi din ce în ce mai tare. Siluete se desluşesc în lumina puternică a lunii, înaintând nedefinit pe şoseaua lată, liniştită cu zece minute în urmă. Umbrele încep să capete contur. Femei şi bărbaţi îşi târăsc anevoie trupurile. Zumzetul se aude din ce în ce mai puternic. De pe porţile din stânga drumului se ivesc alte siluete. Paşii răsună greu, astupând cântecul de dragoste al greierilor. Se unesc într-o coloană diformă, ca un marş sinistru, al nopţii, ce se îndreaptă spre pântecele comunei.
105 milioane de încălţări pe an
Încă puţin şi sunt acasă. Mirosul cunoscut al locuinţei, imaginea patului în care să se afunde şi gândul la un somn lung le dau sprinteneala vorbei. Mai au puterea să gesticuleze. La Tăbăcăria Minerală Corabia se lucrează 12 cu 24. Şi cei de la Zahăr fac la fel. Muncesc mult, în condiţii grele. „Iarna, stăm cu şubele pe noi, aşa e de frig în halele alea“, spune o femeie de la Secţia de marochinărie.
„În partea de sus, pe stânga. Acolo sunt eu“, adaugă. A intrat la Tăbăcărie la 18 ani. Planul e greu de realizat, dar e obligatoriu. 80% din pieile pe care le folosesc sunt aduse de afară: Argentina, China, Bangladesh, uneori şi din Olanda, deşi materia de acolo nu e bună. Platforma se umple în fiecare dimineaţă. Sunt peste 1.000 de oameni care muncesc aici, în trei schimburi. Vin din toată zona. Cursele îi adună de la Dăbuleni până la Ianca. 105 milioane de perechi de încălţăminte se fac aici, în fiecare an. „Azi, nu cred că se mai fac zece“, rosteşte unul dintre reprezentanţii conducerii, care vrea să-şi păstreze anonimatul.
Urmele trecutului
Intrarea în oraşul Corabia, drumul dinspre Bechet. Pe dreapta, o clădire dărăpănată, cu două etaje, cu geamurile sparte. La parter, un bar înghesuit, cu câteva mese afară. Aici funcţiona odinioară Fabrica de Mobilă. În spate, dincolo de buruienile înalte de peste un metru, urmele unei foste crescătorii. Pare că a suportat un bombardament în ultima vreme sau că cineva a spart cu un berbec zidurile, a dărâmat grinzile, a fărâmiţat plăcile. Câţiva oameni îşi fac de lucru cocoţaţi pe ruine. Mai au, după atâţia ani, de cărat fier din betoanele puse la pământ. Printre ierburile crescute sălbatic şi liber, se zăreşte un gard vechi de zeci de ani. De cealaltă parte a lui, o clădire pustie, cu geamuri sparte şi ea, cu hârtie şi cartoane puse în loc de ferestre, cu lemn putrezit la încheieturi şi bucăţi din fier ruginit, stă ascunsă la stradă de copacii de pe marginea drumului. Nu se-aude nici ţipenie de om. O poartă zăvorâtă şi un gard închis par să spună că lucrurile se află sub control şi cineva păzeşte din umbră. Aici se afla, cu ani în urmă, Tăbăcăria Minerală Corabia. De aici ieşea, de trei ori în 24 de ore, mulţimea de oameni care lucra în trei schimburi, unindu-se, câţiva metri mai departe, cu cei de la Fabrica de Zahăr. N-a mai rămas nimic. Şi nimic n-a fost pus în loc…
Un context nefavorabil
În ‘67, când s-a dat drumul, nu mai era nimic asemănător în ţară. Curând, a devenit cea mai mare fabrică de acest gen din sud-estul Europei. Se foloseau 45 de tone de piei de bovine pe zi. 80% din materie era adusă din import. „Făceam piele pentru America, o vreme lucram pentru «Insulated», pentru «Otter». Capitonajele din piele care se găsesc şi acum în Casa Poporului de la noi sunt. Exportam în Europa de Vest, în SUA şi la ruşi pe barter, pentru ţiţei“, povesteşte reprezentantul fostei conduceri. Tăbăcăria funcţiona cu două verigi importante: atelierul de articole protecţie (mănuşi, jambiere etc.) şi feţe încălţăminte şi unul de produse chimice. „250.000 de metri pătraţi pe lună producea Secţia de tăbăcărie“, adaugă acesta.
Din ‘90 încoace, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost. Cinci ani mai târziu, fabrica era plină de datorii. „Piaţa a fost invadată de turcisme şi de produse second hand. Consumul de piele a scăzut enorm. Ştiam că se aştepta redimensionarea întregii structuri economice din România. Toţi coloşii aceştia industriali fuseseră gândiţi pentru un anumit tip de societate şi de context internaţional“, continuă el.
Locurile de muncă, pe apa sâmbetei
Un reportaj scris în 2003 de Gazeta de Sud (http://www2.gds.ro/Actualitate/2003-07-29/Industria+e+sublima,+dar…+aproape+ca+lipseste) arăta că, în 1989, în Corabia existau 12.800 de locuri de muncă numai în industrie pentru cei 25.000 de locuitori. În 2003, mai rămăseseră circa 4.500, la o populaţie de aproximativ 22.000 de suflete. „Acum mai sunt 21.300 de locuitori. În afara Fabricii de Zahăr, care încă funcţionează în mare parte, n-a mai rămas nimic. Nici fabrici, nici ferme. Turcii care au preluat Tăbăcăria după ce a intrat în lichidare n-au făcut nimic altceva decât să taie şi să vândă fierul. Ca şi la Fibre sintetice. Totul a fost pus pe butuci şi angajaţii trimişi acasă“, spune primarul oraşului, Teodor Barbu. Din centrul economic de pe malul Dunării au rămas doar amintirile şi disperarea unor oameni care se simt din ce în ce mai neputincioşi.
O strategie nefuncţională
Crearea unor coloşi industriali de asemenea anvergură a fost gândită prost, consideră mulţi astăzi. „Melana trebuia adusă din Iran, pielea din Argentina… Tăbăcăria mergea cu un efort valutar foarte mare chiar şi înainte de ‘89. Exportul se făcea pe piaţa CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), la preţuri mici, dar cu eforturi mari. În loc să folosim ceea ce aveam aici, să muncim pământul, ne-a aruncat la altele. Melana n-avea nici o legătură cu ce avem în Corabia“, spune Mihai Ciobanu, fostul director al IAS-ului, devenit apoi CORIAS (IAS CORABIA).
Cert este că acei peste 1.000 de angajaţi ai colosului de odinioară au fost daţi afară şi puţini au reuşit să-şi mai găsească un loc de muncă. În locul a ceea ce a fost distrus – că se numeşte Tăbăcăria Minerală, CORIAS (IAS-ul din localitate) sau CORAPET (întreprinderea de fibre textile) – n-a fost creat nimic. „Am lucrat 27 de ani la Tăbăcărie. De când au pus-o pe butuci turcii – au furat tot, au tăiat şi au vândut ce-au găsit înăuntru – stau acasă. Veneam noaptea de la muncă, după ce ieşeam din schimb, şi era plină strada. Sute de oameni. Nu ţi-era frică să mergi. Acum, după ora şapte, nici nu mai pleci din curte. Soţul meu a lucrat şi el la Zahăr. Acum stăm amândoi. Cine să te mai angajeze? Unde? În tineret ne mai punem speranţa, că o putea schimba ceva. Că s-a ales praful!“, spune cu amărăciune Violanda Voican.
Străzile sunt acum pustii, nici o mulţime nu mai mărşăluieşte noaptea, după schimbul de ture, spre casă. Corabia a intrat la apă…
Din vremea lui Constantin
Legenda spune că întemeierea acestei aşezări este legată de existenţa drumului de transhumanţă al oierilor ce veneau de la munte iarna, pentru adăpostirea turmelor în Lunca Dunării. Într-o toamnă, aceştia au găsit resturile unei corăbii lovite de unul dintre pilonii podului lui Constantin cel Mare, naufragiind apoi pe grindurile locuite vremelnic de ciobani. Ei le-au adunat, folosindu-le la construirea unor adăposturi, care, cu timpul, s-au înmulţit, înfiripându-se astfel o aşezare: Corabia…
Morţii din industrie
Corabia era, în secolul XX, un port din care plecau spre Europa mii de tone de cereale. După anii ‘60, au fost înfiinţate o tăbăcărie minerală, fabricile de fibre sintetice, de mobilă şi de zahăr. Astăzi, nu mai funcţionează decât ultima. Privatizate haotic sau poate pervers calculat, acum sunt ruină. La fel s-a întâmplat şi cu IAS-ul din localitate, al doilea ca mărime din ţară. De 14.000 de hectare s-a ales, pentru moment, praful. Industria a murit, agricultura – la fel.
Citiţi în Gazeta de Sud jaful făcut în oraşul de pe Dunăre.
