Locuiesc toţi şapte într-o cameră din chirpici. Cele două paturi în care dorm ocupă aproape tot spaţiul. Până şi apa e un bun preţios pe care îl cer de la vecini. Pentru ei, Habitat for Humanity şi Fundaţia Vodafone construiesc o casă la marginea Bechetului, acţiune ce face parte dintr-un proiect de voluntariat destinat familiilor defavorizate.
Capăt de Bechet, înspre Corabia. Un drum mărunt de ţară se lasă în stânga. Se aud bocănit de ciocan şi glas de om. O sută de metri mai departe, spaţiul se deschide brusc. O fundaţie de casă se ridică deasupra pământului. Îmbrăcaţi în salopete roşii, cu căşti de protecţie pe cap, femei şi bărbaţi mişună agitaţi, unii cărând blăni, alţii aducând cuie sau bătându-le cu patimă în bucăţile de lemn atent dimensionate. Undeva, într-un colţ, un caiet cu schiţe înşirate pe câteva pagini indică felul în care ar trebui să arate fiecare perete. Un bărbat supraveghează lucrările şi dă indicaţii: „Nu e drept aici, trebuie s-o dăm mai în faţă“, „Fereastra asta e strâmbă“, „Să mai aducem 27 de blăni“. Voluntarii Habitat for Humanity şi Vodafone România, câţiva oameni din localitate şi Sandu Doru muncesc pentru locuinţa celui din urmă.
Principiul „Casă pentru casă“
„Astăzi (ieri – n.r.) începem construcţia unei locuinţe simple şi decente pentru familia Doru, în proiectul «Casa de credinţă». Voluntari Vodafone lucrează alături de constructorii cu experienţă ai Habitat for Humanity şi de familiile beneficiare din Bechet. Aici sunt deja ridicate patru case şi au fost făcute fundaţiile pentru alte două“, spune Viorel Ofiţerescu, directorul organizaţiei. În urma unei selecţii, câteva familii nevoiaşe din Bechet au intrat în proiectul demarat de Habitat. Timp de 20 de ani, ele vor plăti, în funcţie de venituri (alocaţii pentru copii, ajutor social sau salariu, după caz), câte o rată de 40-60 de euro pe lună. „Aceste rate le percepem pentru a construi un fond rotitor pentru umanitate. Voluntariatul, sponsorizările şi donaţiile se întorc la alte familii nevoiaşe. Principiul după care funcţionează această acţiune este «casă pentru casă». Noi acordăm un credit ipotecar, fără profit, fără dobândă. La final, se face un transfer de proprietate familiei. Cei care beneficiază de locuinţă trebuie să ajute la construirea altor case, pe bază de voluntariat, aşa cum alte persoane au contribuit, în acelaşi mod, la ridicarea caselor pentru ei“, explică directorul filialei Craiova felul în care funcţionează Habitat for Humanity.
Casa cea nouă
Câteva sute de metri mai departe, după ulicioare cotite, trăieşte familia Doru. O locuinţă din chirpici, umilă, chircită, cocoşată, cu tablă mâncată de rugină şi ruptă la colţuri. Două camere se luptă să respire pe câţiva metri pătraţi, muşcând una din cealaltă. Înăuntru, paturile ocupă tot spaţiul. Abia poţi respira. În curte, un şotron imens a rămas scrijelit de la ultimul joc al celor mici. Cinci copii. Cel mai mic are un an, cel mare – 13. Ruşinaţi, nu scot un cuvânt, dar ochii le râd când aud cuvântul casă. Casa cea nouă. Pentru ei şi nu numai, Adi Magda, coordonatorul de voluntari, se străduieşte să caute cât mai mulţi oameni care să se alăture, fie şi pentru o zi, proiectelor Habitat. Pentru ei şi nu numai, Fundaţia Vodafone s-a implicat în construirea „casei de credinţă“, cu oameni şi bani. „Bechet nu este singura localitate în care ne-am oprit. Am lucrat în Timişoara, în Cluj, în Oarja şi Piteşti. Vom continua în Constanţa, în Moineşti, în Bacău sau Bihor, acolo unde oamenii au nevoie de ajutor“, spun Petruţa Păcuraru, coordonator de comunicare, şi Elena Şerban, directoarea Fundaţiei Vodafone România.
Pe proiect american
Între timp, un perete pentru casa familiei Doru a fost terminat. Structură din lemn, OSB, ferme rigidizate, acoperiş de tablă. Pe interior, vată minerală, rigips, „un sandviş de vreo 25 cm care izolează termic mai bine decât cărămida“, spune Viorel Ofiţerescu. Pe exterior, polistiren şi tencuială. Ca o locuinţă din State. „Casa este dată la cheie, cu încălzire, cu baie. Dacă este îngrijită, rezistă cel puţin 50 de ani“, continuă directorul.
Beneficiarii însă nu se gândesc la ce va fi peste o jumătate de veac. Nu-şi doresc altceva decât să poată trăi decent. Gabriela şi George Stovaru sunt împreună de opt ani. Au depus dosarul anul trecut, au fost selectaţi şi acum se bucură pentru fiecare părticică din viitorul cămin care se ridică văzând cu ochii. „Abia aştept să fac camera fetelor, s-o aranjez aşa cum vreau, cu paturi suspendate, din lemn!“, spune Gabriela. Până acum i-au ajutat mult rudele, „cu ele faci cel mai bine treabă, nu lucrează nici peste mână, ca omul străin“, povesteşte George despre săptămânile de muncă pe şantier.
Deschişi şi ospitalieri
O româncă ciudată, cu accent străin şi combinaţii lingvistice, se aude dinspre oamenii care muncesc, cocoţaţi pe fundaţie. Melissa e de peste Ocean. Pentru doi ani, Corpul Păcii a trimis-o în România. A învăţat limba în primele zece săptămâni, după cursuri intensive. „E cam dificil, pentru că în Oltenia se vorbeşte foarte repede“, spune zâmbind. Vorbeşte excelent însă. După un an de şedere pe şantierele Habitat, a ajuns să-i fie drag neamul acesta de est-europeni, deschişi şi ospitalieri. „Aici, relaţiile dintre oameni sunt importante. În State nu întâlneşti persoane atât de deschise. Nu cred că cineva ar primi un român aşa cum am fost eu primită aici. Apoi, la noi, ritmul de viaţă e un pic diferit, accelerat. În România, lumea este mai relaxată. Am să iau asta cu mine când mă voi întoarce“. Pare sinceră, nu doar politicoasă. „Oricum, în ciuda diferenţelor culturale, noi, oamenii, suntem destul de asemănători“, adaugă, întorcându-se apoi la treabă, alăturându-i-se lui Jeremy, colegul său englez din Corpul Păcii.
