Mulţi vin regulat, după cum le cere afecţiunea, alţii măcar prima dată în viaţă. Ce înseamnă o vizită la oftalmolog în sufocanta lună a lui cuptor este greu de uitat. Când medicul se numără şi printre cei mai cunoscuţi specialişti din Craiova, răbdarea este prima armă cu care pleci la drum. Pe urmă vin banii.
O durere ascuţită de cap, însoţită de cuţite care îmi sfârtecă pupilele şi îmi înceţoşează privirea chiar în orele de vârf ale zilei, mă chinuieşte de ceva vreme. Metodele încercate de mine – un paracetamol la un pahar cu apă sau, mai rar, o cafea fără cofeină – nu au dat nici un rezultat. Cineva îmi spune îndatoritor să încerc un consult oftalmologic. Mă uit chiorâş – ochelarii sunt cel mai clar semn de bătrâneţe şi parcă nu aş vrea să-mi pună chiar un specialist diagnosticul crud. Amân câteva zile – nici halatele albe şi mirosul de spital nu se numără tocmai printre preferinţele mele. În cele din urmă, între două hapuri şi câteva tentative de a calma durerea cu blatul tare al biroului, mă hotărăsc. În fond, îmi zic, împuşc chiar doi iepuri deodată, având în vedere că GdS a pornit într-un raid al cabinetelor medicale particulare. Îmbin utilul cu… jobul, şi astfel ziarul va avea un material interesant, iar firma – un angajat sănătos la cap!
Programare printre picături
Zis şi făcut. Evident, le cer mai întâi colegilor cu deficienţe de vedere informaţii cu privire la competenţa medicilor de specialitate. Aflu că, de departe, în fruntea listei tămăduitorilor de ochi craioveni se află dr. Georgeta Mercuţ. Bun. Să mă programez, atunci. Pun mâna pe telefon, sun. O voce egală de asistentă aflată în exerciţiul funcţiunii îmi răspunde alb şi apretat: „Bună ziua! Cu ce vă putem ajuta?“. O programare, zic. „Cum să nu?“, mi se răspunde cu amabilitate, oferindu-mi speranţa că voi dezlega misterul capului meu în cel mai scurt timp. „Îmmm… Până la sfârşitul lunii nu avem nimic liber“, simt o dezamăgire calculată în ton. „Dar vă putem înscrie pe lista din august!“, mă informează serviabil vocea imaculată din receptor. Ochii îmi lăcrimează, văd uşor dublu, capul mi se apleacă periculos de mult de birou. „Şi dacă nu pot aştepta până atunci?“, îndrăznesc eu cu voce rugătoare. „Atunci puteţi veni în regim de urgenţă şi intraţi la consultaţie… printre picături“. Cu inima strânsă – că nu ştii niciodată câte picături bat în uşa unui cabinet medical pe zi, mai ales că doamna doctor are program doar două zile pe săptămână – iau ultimele informaţii necesare: orar, preţuri etc. Mă înarmez cu răbdare, o sticlă de apă şi pornesc!
Magazinul din sala de aşteptare. Sau invers
Consultaţiile încep la ora 16.00, mi s-a spus la telefon. Fac pentru prima dată în viaţă un efort inimaginabil şi ajung mai devreme chiar cu o jumătate de oră. Surpriză. În faţa cabinetului amenajat la parterul unui bloc de pe Calea Bucureşti, o bancă generoasă îmi dă fiori pe spate. E plină ochi. Un bunic, doi nepoţi, trei mămici şi vreo doi adolescenţi stau cuminţi la umbra betoanelor, cu ochii miopi lipiţi pe intrare. Pe geam, printre reduceri consistente la diferite lentile, o coală de hârtie afişează preţurile consultaţiilor. Fac ochii mari: de la 100 de lei programările şi 150 de lei urgenţele la doamna doctor Mercuţ, acestea scad vertiginos la 50, respectiv 35 de lei, pentru consultaţiile la colega de cabinet. Înghit în sec şi, tânjind cu disperare după un loc răcoros, deschid, ca prin ceaţă, uşa. Nu sunt decât vreo trei persoane în sala de aşteptare, care, mă văd nevoită să precizez, serveşte atât de anticameră, cât şi de magazin de ochelari şi accesorii. Până să mă dumiresc dacă am de-a face cu pacienţi mai harnici decât mine sau simpli cumpărători, una dintre cele patru asistente mă ia în primire cu amabilitate. Îi spun, ruşinată de îndrăzneală, că aş dori o consultaţie, dar nu am programare. Zâmbeşte îngăduitor şi mă linişteşte: nu sunt decât doi pacienţi înainte, şi aceia copii, aşa că o să intru cât de repede.
Mă retrag într-un colţ, să nu stânjenesc mişcarea din spaţiul insuficient. Am timp să descopăr un aparat de aer condiţionat portabil, dozatorul aburit cu apă, panourile ticsite de ochelari de toate mărimile, culorile şi preţurile, toate, înghesuite într-o ordine perfectă.
Temperaturi şi minute
Trec cinci minute. Uşa de la cabinet se deschide cu zgârcenie, în vreme ce la aceea de la intrare se creează un ameţitor du-te-vino, iar scaunele se ocupă unul după altul. Fetiţa cu ochelari roz, înarmată cu sabie din baloane, se luptă din greu cu răbdarea. La fel şi băiatul care tot probează perechi nenumărate de ochelari, doar-doar i-or fi pe plac tatălui. Minutele aleargă. Aştept îngăduitoare, pacienţii planificaţi din timp au venit şi au prioritate. Încă zece minute. Bătrânul invalid, în scaun cu rotile condus de fiu, aşteaptă cuminte să-i vină rândul. La fel şi pacienţii de afară, care, alungaţi de alţi programaţi, au intrat pe uşa neobosită. Alte 15 minute. Spaţiul a devenit neîncăpător. Năduşesc laolaltă, neclintiţi, obişnuiţi cu aşteptarea, bătrâni, copii, asistente, distribuitori de produse medicale şi manechine din reclamele cu ochelari Vogue, Bvlgari, Escada, Police. Aerul condiţionat nu mai face faţă, îl suplineşte fără succes boarea care intră în voie pe uşa deschisă la perete. Mă uit la ceas. Au trecut 40 de minute. Şi am reuşit să-mi pierd un procent însemnat din răbdare. Dau să ies afară din aglomeraţie, dar, surpriză: asistenta mă invită să intru în cabinet. Răsuflu uşurată. Nu mă pot abţine să nu mă simt cumva „aleasă“ şi abia îmi ascund triumful când mă îndrept spre uşă, printre trupurile asudate. În prag, o doamnă înaltă cu înfăţişare distinsă mă primeşte amabil. Mă răcoresc plăcut, pe loc.
Un consult ca o răcoare
Dacă acele 40 de minute scurse dincolo de uşa cabinetului mi s-au părut 40 de ore, acelaşi timp petrecut înăuntru zboară ca gândul. De la bun început, sunt invitată să iau loc pe scaunul special, unde mi se pun toate întrebările necesare. Evident preocupată de problemele mele şi fără a părea că doar afişează acest interes, interlocutoarea mea mă descoase în amănunt. Îi explic cât pot de exact manifestările din ultima vreme, insistând poate cam mult pe durerile crâncene. Mă analizează atent cu un tub-lanternă, oprindu-se la fiecare ochi în parte. Îmi aşază apoi un aparat în faţă. Fixez fiecare obraz în suport şi, în vreme ce deschid bine pleopele, câte un jet scurt şi puternic de aer îmi invadează retina. Probez apoi câteva lentile. Curios, la două dintre ele lumea îmi pare mai clară şi mai colorată. Să fie asta toată problema, mă întreb nedumerită, în vreme ce, îndrumată de o asistentă după modelul mai sus- amintit, mă mut apoi la alt aparat, ceva mai mare, din colţul încăperii. Aşezată în faţa unei pâlnii albe, aproximativ 20 de minute fixez un punctuleţ verziu, în vreme ce altele argintii îmi licăresc de jur-împrejur. Pe unele le văd, pe altele mi se pare, pe multe… nu mai ştiu. Mă ridic în cele din urmă, clipind des, să alung senzaţia de întuneric care mă împresoară. Invitându-mă să iau din nou loc pe primul scaun, medicul analizează rezultatele testului. Apoi, pe îndelete, utilizând un limbaj accesibil care să mă ajute să înţeleg totul, îmi lămureşte complexa enigmă a durerilor mele de cap: am nevoie de ochelari. Deşi testul de câmp vizual ar trebui repetat – gratuit – pentru o mai mare siguranţă, nu se evidenţiază vreo leziune a nervului optic. Prin urmare, o pereche de lentile înrămate mă va ajuta să văd altfel viaţa. Fără dureri!
Zâmbesc recunoscătoare, în timp ce părăsesc încăperea cu politeţurile de rigoare. Mă opresc la recepţia asistentelor, unde achit nota: 230 de lei. Privind în urmă, la comparaţia de început dintre cele două tarife, nimic nu mi se mai pare exagerat: pentru servicii de calitate, preţurile sunt pe măsură. Mai puţin chinul aşteptării…
