În cazul locului de joacă desfiinţat la blocul D12 din Craiova, după ce o judecătoare a chemat în instanţă primăria, Tribunalul Dolj a admis că oaza de bucurie a micuţilor este poluator fonic, fără a comanda o expertiză în acest sens şi invocând legi abrogate sau inexistente.
Prin Sentinţa nr. 1.465 din 18 iunie 2008, Tribunalul Dolj desfiinţa locul de joacă de la blocul D12, de pe strada Nanterre din Craiova. Menţionăm că în speţă Primăria Craiova a fost chemată în instanţă de magistratul Ioana Moţăţăianu, de la Curtea de Apel Craiova, locatară a blocului D12, deranjată, între altele, de zarva făcută de copii, de faptul că peretele blocului a devenit poartă de fotbal şi generator de zgomote extreme, dar şi de faptul că municipalitatea ar fi încălcat oarece reglementări. Moţăţăianu a cerut anularea dispoziţiei primarului Antonie Solomon, de amenajare a locului de joacă, şi ridicarea jucăriilor, ceea ce a şi obţinut printr-un proces-fulger, înainte ca primăria să se dezmeticească. Totuşi, în întâmpinarea pe care au reuşit să o depună la dosar, autorităţile au dovedit că nu se încalcă nici o lege. Dacă legile româneşti pot fi însă interpretate la nesfârşit, poluarea fonică invocată de reclamantă putea fi probată prin măsurători clare, de care instanţa însă nu a avut nevoie. Iată ce susţin juriştii municipalităţii în întâmpinare: „Precizăm că poluarea fonică poate fi dovedită în urma unor măsurători efectuate de Agenţia de Protecţie a Mediului şi Inspecţia Sanitară de Stat, instituţii abilitate să stabilească dacă activităţile respective produc sau nu poluare fonică, în baza unui buletin de măsurători. Aşadar, având în vedere că din materialul probator administrat în cauză nu reiese că reclamanta ar fi sesizat aceste organe, care să constate sau nu existenţa poluării fonice, susţinerile acesteia sunt nefondate“.
Să vedem şi ce crede preşedintele de şedinţă al completului care a emis Sentinţa nr. 1.465 din 18 iunie 2008, care va rămâne definitivă şi irevocabilă: „(…) este de notorietate că în spaţiul destinat unui loc de joacă nu se păstrează liniştea, fiind locuri generatoare de poluare fonică, cu atât mai mult cu cât este folosit ca loc de întâlnire pentru adolescenţi, chiar mai zgomotoşi decât cei mici“. Semnat, preşedinte Natalia Stoiculescu. După această logică, a lui „se ştie că“, „se cunoaşte că“, „e de notorietate că“, toate locurile de joacă din Craiova ar putea fi desfiinţate dacă ajung pe mâna unor magistraţi doljeni.
Judecată expirată
Cât de profund s-au aplecat magistraţii doljeni asupra legislaţiei la judecata locului de joacă, se observă atât din conţinutul acţiunii formulate de un judecător la cea mai înaltă instanţă din Oltenia, Curtea de Apel Craiova, cât şi din corpul sentinţei Tribunalului Dolj, în ambele fiind invocate legi abrogate cu mulţi ani înainte de începerea procesului.
„Prin Legea nr. 137/1995 art. 60 privind protecţia mediului se prevede ca amplasarea obiectelor şi desfăşurarea activităţii să se facă fără a se aduce prejudicii stării de confort şi sănătate a populaţiei şi spaţiilor de odihnă, iar art. 61 interzice desfăşurarea de astfel de activităţi în zona spaţiilor de locuit“, arată judecătoarea Ioana Moţăţăianu în acţiunea împotriva Primăriei Craiova, depusă în mai 2008. Textul este copiat integral din Sentinţa nr. 1.465 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Dolj. Numai că Legea nr. 137/1995 fusese abrogată în 2005 prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 195 privind protecţia mediului. În textele prezentate de judecătoarea reclamant şi însuşite ca atare de judecătoarea preşedinte de şedinţă mai sunt însă şi alte perle. De pildă, este invocat un articol din „Legea nr. 463/2001 de modificare şi completare a Legii nr. 50/1991 (…)“, articol care ar face referire la emiterea autorizaţiei de construire. O interogare banală a repertoriului legislativ al parlamentului ne arată că Legea nr. 463/2001 a fost abrogată în 2004 prin Legea nr. 351, a gazelor. Iar acea lege nu modifica şi nici nu completa vreo altă lege, ci aproba OUG nr. 60/2000, privind reglementarea activităţilor din sectorul gazelor naturale. Este vorba de o eroare materială, ne-ar combate judecătorii. De acord, dacă ar fi şi reparată undeva în conţinutul materialului. Însă, o frază mai jos, judecătorii revin la numărul legii care modifică şi completează Legea nr. 50/1991, a autorizării în construcţii: nr. 453. Pe care însă o plasează în 1991. Interogăm din nou repertoriul legislativ oficial şi aflăm că în 1991 parlamentul nu a emis nici o lege cu acest număr. Actul normativ pe care reclamanta dorea probabil să-l invoce este Legea nr. 453/2001.
