Cupele, diplomele şi medaliile stau înşirate pe pereţii clubului de sport ai Şcolii Speciale „Sf. Vasile“. Sunt campioni naţionali, europeni, la fotbal, atletism, desen, şah. Aceştia sunt copiii hipoacuzici din Craiova – prizonierii unei lumi fără sunet, dar hărăziţi de Dumnezeu cu alte daruri.
„Ea“, Moni. Subţire, cu ten bronzat şi zâmbet gol, lipit pe buze senzuale, cu bucle lungi încadrând „natural“ chipul feciorelnic, fustiţă scurtă, dres fin şi tocuri de 12. El, Iri. Mai scund cu două capete decât „ea“, mai suplu decât originalul, costum, ghiul, brăţară, ceas şi păr grizonat. Şi amândoi la braţ, eleganţi, preţioşi, simandicoşi, pe aleile parcului, unde, pe o bancă, dau nas în nas cu scursura României – omul de rând, săracul, înghiţind cu foame un sandvici cu parizer.
Ropote de aplauze au încins sala după spectacolul de pantomimă prezentat de Şcoala cu regim special „Sf. Vasile“ din Craiova. Iar juriul – Dan Puric în persoană, alături de trupa sa de artişti – le-a acordat celor trei actori hipoacuzici (în ordinea prezentării de mai sus: Daniel Matei, Paulian Preoteasa şi Nicoleta Niţă) locul al patrulea la concursul naţional de pantomimă.
Locul doi în clasamentul pe ţară
Este doar unul dintre premiile cu care constant se întorc elevii de la „Sf. Vasile“ din ţară şi străinătate. Cum bine spune instructorul lor pentru educaţie, Felix Ungureanu, s-au născut cu talent. Dumnezeu le-a luat sunetul, putinţa de a auzi. Dar le-a dat haruri pe care majoritatea copiilor obişnuiţi nu le au. Exemplele cele mai recente: titlul de campioni europeni la Campionatul de Minifotbal, Slovacia, 2009; 12 diplome la Campionatul Naţional de la Bivolărie, Suceava, din aprilie – şase locuri întâi şi tot atâtea locuri doi, la atletism şi şah. 15 titluri de campioni naţionali la fotbal şi zece la atletism au câştigat până acum copiii hipoacuzici din Craiova. Dintre cele 14 şcoli generale pentru copii cu deficienţe de auz din ţară, „Sf. Vasile“ se situează pe locul doi în clasamentul general. Este o instituţie în care talentele sunt educate, îndrumate. Copiii de aici sunt campioni, învingători. Cu bani puţini, dar cu multă muncă şi încredere, reuşesc să facă de ruşine nenumărate alte instituţii de învăţământ cu ifose.
„Surdul“, „mutul“, „handicapatul“
Dincolo de zidurile şcolii, societatea are grijă să-i blameze. „Surdul“, „mutul“, „handicapatul“, apelativele sunt aruncate cu generozitate spre aceşti copii de către indivizii opaci. „Inutil. Copiii ăştia ştiu bine cine sunt“, spune Felix Ungureanu. Şi chiar aşa este.
Îi găsesc în curte, lângă terenul de fotbal înconjurat de buruieni. „Talentele româneşti cresc în orice condiţii“ este o lozincă aplicată şi aici. Strânşi pe margine, cinci copii discută aprins despre ultimele rezultate. Degetele se învârt cu repeziciune, plăsmuind sunete, cuvinte, propoziţii, într-un limbaj al semnelor graţios, doar de lumea lor ştiut. Sunt prieteni buni. Îi leagă suferinţa, dar şi bucuria.
Alin Bratu are 13 ani. A venit de la Roşiorii de Vede încă de la vârsta grădiniţei. Este sigurul din familie cu deficienţe. De etnie romă şi cu posibilităţi financiare reduse, părinţii lui Alin nu au vrut să-şi ţină copilul acasă, la batjocura oamenilor înguşti. L-au trimis la şcoală, să înveţe. Nu sunt bogaţi, ba dimpotrivă. Şi tocmai au făcut eforturi impresionante pentru a-i scoate băiatului paşaport şi declaraţii notariale, cu care Alin să poată ajunge luna aceasta la ediţia 2010 a Campionatului de Minifotbal, organizat tot în Slovacia (pentru că, deşi suntem campioni, nici o şcoală românească specială nu a avut fondurile necesare, strecoară printre rânduri Felix Ungureanu).
Mintea fără sunet
E prima competiţie a lui Alin. Dar instructorul mizează pe el. Are har. Şi promite, fiind abia în clasa a şasea, adică având încă doi ani în faţă pentru a strânge victorii în dulapul din dormitor. Va pleca apoi la Şcoala Bethoveen, aşa cum au făcut toţi campionii dinaintea sa. La fel cum va face anul acesta Cătălin Cioran, căpitanul echipei de fotbal, de 15 ani, vâlcean, înscris aici din clasa întâi.
Florentina Tiugan e fata şatenă, cu părul cârlionţat prins în coadă şi ochi de un albastru senin. Este tot singura din familie care nu aude. Când avea vreo şase, şapte ani, tatăl ei a învăţat-o să joace şah. De doi ani studiază sportul minţii intensiv, la Şcoala „Sf. Vasile“. Anul acesta a fost desemnată campioană naţională la şah, dar a luat şi locul doi la desen, la concursul naţional „Comunicăm prin gest, culoare şi mişcare“, secţiunea portret.
Şcoală de handicapaţi? Nu, doar şcoală pentru cei mai buni
La prima vedere, Nicoleta Niţă este o fată nu prea familiarizată cu sportul. Dar aruncă mingea de oină la 50 de metri, la alergat viteză scoate şase secunde, iar la săritura în lungime – 5,3 metri. Este triplă campioană naţională la atletism şi o susţin cu tot sufletul părinţii, tot cu deficienţe de auz: tatăl, care lucrează la fabrica de pâine, iar mama, călcătoreasă la o firmă de îmbrăcăminte.
Pe Daniel Matei l-am cunoscut în rolul „Moni“. Slăbuţ, mereu vesel, pus pe şotii. Deocamdată, nu este campion la nici un sport. Dar face parte din echipa de fotbal şi se străduieşte din răsputeri să obţină o declaraţie notarială de la tatăl care munceşte în Italia, pentru a participa la campionatul european de la Preşov.
„Sunt copii talentaţi, deosebiţi“, îi priveşte emoţionat instructorul lor, fără a se feri să fie „citit“ pe buze. „Şi nu doar la sport. Învaţă foarte bine, IQ-ul lor este la fel de ridicat ca şi al copiilor din şcolile normale. Avem 80-90% promovabilitate la şcoala noastră, chiar dacă suntem de multe ori ignoraţi sau categorisiţi drept «şcoală de handicapaţi». Copiii noştri sunt printre cei mai buni!“.
Păcat, totuşi, că în prezent „Sf. Vasile“ are doar 118 elevi. Au fost ani când numărul lor ajungea la peste 400. Pentru că oamenii simpli de la ţară nu înţeleg necesitatea unei educaţii pentru copiii lor fără auz ori pentru că profesorii îi ţin în şcoli normale, de frică să nu li se desfiinţeze clasele dacă nu au destui înscrişi, Şcoala „Sf. Vasile“ riscă, încet, dar sigur, să fie închisă. Păcat de performanţele câştigate aici.
