Să mergi cu bicicleta în Craiova înseamnă sănătate, protecţia mediului şi sport, dar unul extrem. Singurul loc în care „e dat drumul la pedalat“ este parcul. Pardon, Velodromul. Altfel, nici o pistă nu decorează străzile, nici un semafor special nu este menit mersului pe roţi.
Când le-am dat prima dată atenţie, eram în Place Vendome, holbându-mă la coloană. L-am văzut pe primul, într-un costum gri – părea fără cusur -, cu o servietă în mână, ieşind din una din galeriile luxoase înşirate în jurul Hotelului Ritz Paris. S-a oprit lângă o bicicletă, pe care eu nici n-o observasem -, şi-a aranjat geanta într-un fel de coş, a urcat şi a plecat. Aş fi vrut să fac poze, dar mi s-a făcut jenă. De unde veneam?… Apoi, am văzut şi alţii: femei elegante, cu fuste sau rochii, oameni care ieşeau din bănci sau din ministere. Nu urcau în Q7 (sau echivalentul său, căci n-apăruse atunci), nu se grăbeau spre nici o limuzină. Aveau biciclete, la fel ca tinerii care hoinăreau prin parcuri, în blugi cu turul lăsat, în fuste haioase care se ridicau odată cu mişcarea picioarelor comandată de pedale, la fel ca studenţii care căutau, în apropierea universităţilor franceze – un loc de staţionare pentru vestitele Velib-uri. O prietenă îmi spunea că, atunci când Primăria Parisului a decis crearea pistelor pentru biciclete, posesorii de automobile n-au primit senini hotărârea. Câţiva ani mai târziu, însă, nimeni nu pare să-şi mai amintească nemulţumirile acelea.
În lume
De-atunci, am început să „am ochi“ pentru ele. Au fost oraşe în care mă-ntrebam cine e mai important: pietonul sau biciclistul? Am sărit de multe ori într-o parte, auzind sunetul strident şi mult prea apropiat al claxonului, în timp ce mergeam senină pe spaţiul demarcat clar cu semne pentru biciclişti. Uitam. În Utrecht, aproape că puteam calcula câte maşini vedeam pe zi. Fiecare intersecţie are semafoare micuţe, care funcţionează la fel de bine ca şi cele pentru automobile. În stradă, pare că biciclistul face legea. De altfel, reţeaua pentru acest mijloc de transport este răspândită în toată ţara, traversând provinciile, iar calitatea reţelelor întrece de departe nivelul drumurilor de orice fel din România. La noi, departe ideea unui plan de dezvoltare a unui astfel de tip de circulaţie, de limitare a gazelor de eşapament care, în zilele de vară, îţi taie respiraţia. Ce să facem cu grădinile, cu spaţiile verzi sau cu bicicletele, cu lucrurile care ţin de normalitate?
Plimbat pe bani
Craiova nu poate fi un oraş care să iasă din ritmul general. Abia s-au făcut borduri. După iarna vitregă, încă se plombează străzile reabilitate cu doi, trei ani în urmă. Oamenii se încaieră pe parcări, îşi blochează maşinile, îşi scriu pe geamuri sau îşi taie cauciucurile. Nici la case europene nu e linişte deplină. Se fură şi la ei. Se taie lanţurile, se smulg lacătele de la biciclete, se aruncă în canale. Dar parcă tot sunt cu un pas înaintea noastră. Sau or fi mai mulţi? „În ultimii ani, au fost mai multe discuţii în privinţa înfiinţării unor piste pentru biciclişti în Craiova. Din păcate, problema care a apărut a fost legată de finanţarea unui astfel de proiect“, rezumă contextul actual Carmen Licu, purtătorul de cuvânt al primăriei. Singurul loc în care „să te dai“ liniştit cu bicicleta este spaţiul Velodromului. Ca o plimbare de seară (sau de dimineaţă). Altfel, pe străzi, ai nevoie de o asigurare de sănătate/ viaţă solidă şi de mult curaj. Şi tot… altfel, în Parcul „Romanescu“, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 217/2005, trebuie să te supui Regulamentului de acces al vehiculelor, modificat în 2006, prin HCL nr. 146: „Accesul în Parcul «Nicolae Romanescu», celelalte parcuri şi grădini publice, inclusiv Grădina Botanică din municipiul Craiova, al altor vehicule (motoscutere, motociclete, biciclete, autovehicule pentru plimbări de agrement etc.), altele decât cele prevăzute de art. 2, se pedepseşte cu amendă de la 120 la 160 de lei“…
