Nici nu a început bine 2011 şi se anunţă un an negru pentru România. După ce Franţa a dat tonul trimiţând România să mai stea puţin la colţul Europei pe coji de Schengen, Germania şi, iată, Finlanda confirmă atitudinea francezilor, cei mai apropiaţi, până de curând, prieteni ai României. Deocamdată, reacţia Bucureştiului este strict retorică şi pare inadaptată la cruda realitate: peste jumătate din „prima echipă“ a Europei a schimbat foaia în privinţa României.
Reticenţa echipei A
Existenţa unei „echipe A“ a fost remarcată de ceva vreme în media continentală, grupul format din Germania, Franţa, Finlanda, Austria, Olanda şi Luxemburg devenind o elită, exclusivism generat de bugetul solid al acestor ţări, salvatoarele celorlalţi repetenţi europeni. Deşi, în discursul său de ieri, de la întâlnirea cu şefii misiunilor diplomatice în România, preşedintele Traian Băsescu a vorbit repetat despre credibilitatea Uniunii Europene şi despre principiul respectării normelor dreptului internaţional, acolo jos, la firul negocierilor, se pare că se aplică, ne place – nu ne place, o grilă realpolitik. O dovedesc întâlnirile dintre miniştrii de finanţe ai zonei euro, ultima desfăşurându-se în această săptămână şi având drept obiectiv urgent stabilirea unui fond de salvare şi stabilizare a zonei euro. Deocamdată, eforturile sunt sterile, în special din cauza reticenţei „echipei A“ de a plăti integral oalele sparte de ceilalţi colegi. Iată cum au început să se poarte discuţiile din jurul meselor importante: principiile urmează banii, nu invers.
„Şoc!“
Surprinzătorul anunţ al retragerii din proiectul construirii reactoarelor de la Cernavodă a celor trei companii – franceză, germană şi spaniolă -, ar trebui să le reamintească autorităţilor de la Bucureşti, absorbite de dorinţa creşterii aripilor Schengen, că au încă mare nevoie de picioarele economiei. Lucrurile nu stau deloc bine, nemţii de la RWE retrăgându-se anterior şi din proiectul unui parc eolian. Oficialii Ministerului Economiei se fac că plouă şi nu înţeleg motivele retragerilor, deşi ele au fost limpede comunicate în mai multe rânduri. Nemţii de la RWE au acuzat fără echivoc birocraţia excesivă, în timp ce comunicatul celor trei retraşi de la Cernavodă arată cu degetul către „incertitudinile economice şi de piaţă“. Ca să nu mai fie vreo îndoială, în această dimineaţă (vineri dimineaţă – n.r.), consilierul comercial al Ambasadei Austriei la Bucureşti afirma că „Problemele-cheie cu care se confruntă investitorii sunt birocraţia, lipsa de transparenţă şi aplicarea dificilă a drepturilor prevăzute de lege. Legislaţia e neclară, birocraţia este mare. Este foarte dificil să faci planuri pe termen lung, dacă nu te pregăteşti permanent pentru surprize“. „Şoc“ este cuvântul folosit de oficialul austriac atunci când se referă la mediul fiscal românesc din ultimul an. Iată cum, într-o singură săptămână, fum negru pentru România se ridică dinspre Franţa, Germania, Finlanda şi Austria. Patru dintre cei şase membri ai „echipei A“ îşi exprimă pe diferite căi nemulţumirea faţă de Bucureşti. Şi nici Olanda nu este cunoscută pentru o bunăvoinţă excesivă.
Unde sunt
instrumentele?
Avem instrumente pentru a recâştiga graţiile pierdute? Din punct de vedere economic şansele sunt mici, şeful FMI la Bucureşti, Jefrey Franks, recunoscând că marea dezamăgire la finalul acordului este „absenţa creşterii economice“. Cu tact, Franks se declară optimist, doar că la firul negocierilor optimismul nu valorează doi cenţi.
Nici în ceea ce priveşte capacitatea României de a-şi folosi alianţele create şi deja întărite nu există prea multe opţiuni. George Dura, de la Centre for European Policy Studies din Bruxelles, îmi spune că „adevărul este că România e mai curând izolată. Cei şase mari au tendinţa de a se consulta în problemele importante şi, pe lângă asta, mai există un număr de alianţe permanente cum ar fi ţările Benelux, grupul de la Vişegrad, Balticii, Nordicii etc. Unde e România în toate astea?“.
Nici chiar în problema Schengen, unde România şi Bulgaria împărtăşesc o poziţie similară, atitudinile Sofiei şi Bucureştiului nu au fost armonizate. Un singur semnal pozitiv, lipsit însă de consistenţa puterii executive, vine dinspre grupul popularilor europeni care solicită desecretizarea rapoartelor de evaluare şi stabilirea unei date clare de aderare la Schengen. Pe de altă parte, autorităţile române reacţionează greoi la orice semnal, un exemplu tulburător fiind chiar scrisoarea din decembrie a miniştrilor de interne francez şi german, a cărei pregătire fusese semnalată decidenţilor politici cu luni bune înainte, dar (din păcate) degeaba.
Prin urmare, se pune o întrebare firească. Înţelegem că strategia României se îndreaptă către o reorientare a priorităţilor şi o radicalizare a discursului. Dar unde sunt instrumentele? Ca un violonist fără vioară, Bucureştiul recurge acum la întreaga gestică de interpretare a unei arii viguroase. Dar de auzit nu se aude nimic.