Legendele sunt povești fascinante ale trecutului. Documentele vechi le consemnează, iar locurile și edificiile ce s-au ridicat pornind de la aceste povestioare au parcă un aer aparte.
Ne-am lăsat purtați de paginile de volum cu aer vechi și am pătruns într-o lume de poveste. Am descoperit aşezări oltenești, cuiburi de istorie, care păstrează şi astăzi frumuseţea legendelor de odinioară. Cernăteștiul este unul dintre aceste locuri. Un vechi obiect, o carafă prăfuită, aflată în spatele ușilor grele din lemn masiv ale Culei Cernătești, este parte dintr-o legendă, cea a nașterii comunei din cenușa Trestenicului.
O poveste din trecut
Cu sute de ani în urmă, pe meleagurile Olteniei, în județul Dolj, exista localitatea Trestenic, o așezare ce-și găsea locul pe drumul de culme, ce lega Turnu Severin de Craiova, pe vremea când ban era Mihai Viteazul. „În anul 1593, în luna aprilie, în ziua de Paște, spun istoria locală și vechile hrisoave, o ceată de acângii turci, condusă de Ibrahim Baraitar, a dat foc bisericii. Populația aflată în interior, la sfânta slujbă de Înviere, a ars în întregime. Prădalnicii au aprins apoi casele din bârne de lemn acoperite cu șindrilă și au pornit să distrugă cula pârcălabului Dimitrie Cernat. Trestenicul a devenit cenușă.
O parte dintre localnici, aflați cu vitele la pășune noaptea și dimineața de Paște, după obiceiul locului, au sunat din buciume și s-au adunat oamenii din Soculești și Valea Țiului, sate vecine, care sub comanda viteazului pârcălab Dimitrie Cernat au strivit hoarda prădalnică“, povestea într-o pagină de revistă a satului, Nicolae Alexandru Dumitru, președintele Asociației Fiilor Comunei Cernătești. Dovada acestei istorisiri era carafa pe care un turc ce vroia să ia apă dintr-o fântână pentru căpetenia Ibrahim a scăpat-o în apă și care a fost descoperită în vremurile noastre.
Legenda și istoria au mers mai departe. Se spune că Mihai Viteazul, pe atunci ban al Olteniei, auzind isprava, s-a deplasat la Trestenic. Din porunca sa, a fost dat fiecărui localnic un loc de casă, o grădină, o delniță și apoi izlaz sătesc, pentru a reface localitatea.
În luna septembrie a aceluiași an, Mihai Viteazul a dat poruncă să se „hotărnicească“ localitatea cea nouă adunată în jurul culei pe care o construise pârcălabul Cernat. Localitatea a fost denumită Cernătești. „În anul următor, 1594, în ziua în care se împlinea un an de când Trestenicul fusese făcut scrum de cotropitori, s-a tras hotarul Cernăteștiului, cu un plug tras de șase perechi de boi albi, cu «împroor», ramuri de porumbar cu flori albe și ștergare de borangic așezate în coarnele boilor și la jug. Cu preotul în frunte, urmat de pârcălab și suflarea satului, s-a trasat noul hotar, existent și astăzi“.
În 1597, Mihai Viteazul a dat porunca „să fie închinat satul Cernătești, toți cu toate hotarele, sfintei Mănăstiri de la Stănești“, spre a-l scuti de biruri și dări.
Așa a renăscut, conform legendei, Cernăteștiul din cenușa Trestenicului, devenind o așezare cu oameni harnici, cinstiți.
Satul oltenesc și miturile sale
Informațiile adunate în paginile Arhivelor Olteniei numărul 74-76 din 1934 ne-au dezvăluit altă legendă. „Cursul de apă ce udă Coșovenii de Jos este pârâul Lumașu… Izvoare sunt Țuțurele și Bănesele, unde legenda spune că și-ar fi avut conacul Banul Mărăcine… Ruine se găsesc la răsărit de izvoarele Bănese, unde bătrânii povestesc că ar fi fost curtea Banului Mărăcine. Pădurea se numește Lumașu… A aparținut Banului Mărăcine, apoi Mănăstririi Sadova și, în fine, statului“, se nota în paginile îngălbenite de vreme. Însemnările erau întărite și de memoriile dascălului Mihail Teodorescu, publicate tot în Arhivele Olteniei. Povestind despre fuga familiei sale din Craiova la Coșoveni, de teama holerei, în anul 1830, nota: „…O fată a protopopului Ioan Porumb avea de bărbat pe Udriște… Acesta, …într-o zi, viind la noi, m-a luat cu dânsul să mă plimbe și mergând pe Sârba în vale, am luat-o spre miazăzi și m-a trecut peste un pârâu ce trecea prin apus de Coșoveni și am trecut în pădurea ce se zicea a fi a Mănăstirii Sadova… Aci mi-a arătat niște ruine de ziduriu, în fața pământului, și a zis: «Aci mi s’a spus din bătrâni că a fost palatul Banului Barbu Mărăcine, care a trecut în Craiova, stabilindu-se în mahalaua sfintei biserici cu patronajul Sf. Dumitru, sau în curtea bisericii»“.
Tot o legendă amintea și de biserica „Înălțarea Domnului Nostru Iisus Christos“ ce a fost ridicată pe moșia lui Andreiu Bălăcescu, „pe șoseaua ce mergea paralel cu apa Amaradiei“, după cum era consemnat în Arhivele Olteniei, în numărul 74-76 din 1934. Se spunea că „Radu Ciobanu, păzindu-și turma de oi prin locurile acestea pe unde atunci era numai pădure seculară, a adormit sub niște copaci și i s’a arătat îngerul care i-a zis: «să faci Biserică!». Deșteptându-se, speriat, a fugit la Olt, la Arcești; dar după trei ani se pomenește cu turma tot aci, și din nou, în vedenie este sfătuit să facă Biserică. De astă dată nu mai fuge, pentru că cele mai multe oi fătându-i, câte doi miei, turma i se mărește, și atunci el înțelege că acesta nu este decât semn de la Cel de Sus. Înainte de a începe lucrarea Bisericii pune oameni, și din copaci, cum erau în pădure, fără a-i scoate din rădăcină, cioplește 40 de cruci. Andreiu Bălăcescu, stăpânul moșiei, aflând, trimite o slugă de taie crucile, însă îndată își ia pedeapsa, căci orbește, și numai după ce face pocăință plângând 40 de zile la acele cruci îi revine vederea.
De acestea auzind și sultanul turcesc a trimis 40 oca de ceară și astfel Radu se hotărește să înceapă zidirea. Tot prin vedenie i se spune că, înainte de a o termina, va muri; însă, să nu-l îngroape, căci la trei zile va învia. Și așa a și fost!
După această întâmplare el a mai trăit nouă ani, în care timp a zidit Biserica chiar în locul unde au fost crucile, din care unele se păstrează și în ziua de azi: șapte fiind puse în zidul catapetesmei, una la iconostas, înaltă până la tavan, și alte câteva în zidul de la intrare“.
