Un artist complet, Sabin Pautza a excelat atât în cariera de compozitor, cât şi în cea de dirijor şi interpret. Aclamat pe scenele de pe întreaga planetă, şi-a împărţit viaţa în două lumi, una românească şi alta americană, dragă maestrului pentru că i-a oferit un cămin, atunci când traiul în țara noastră devenise mult prea dur.
Sabin Pautza ne-a vorbit despre pasiunea pentru muzică și plecarea sa din România.
Reporter: Ce vă aduce la Craiova?
Sabin Pautza: După ‘90 am venit frecvent în România și am dirijat în mai toate filarmonicile. Cu Filarmonica „Oltenia“ am o legătură specială. Am făcut în mai multe rânduri concerte cu corul. În ultimul meu spectacol cu ei, de Crăciun, am introdus câteva dintre lucrările americane pe care le-am aranjat. Le-a plăcut așa de mult încât conducerea Filarmonicii de acum mi-a cerut un concert numai cu muzică americană și iată-mă aici.
Rep.: Spuneați că aveți o legătură specială cu Filarmonica „Oltenia“, cu Bănia…
S.P.: Am aici foarte mulți foști studenți din perioada în care am predat la Conservatorul din Iași, profesori, oameni în orchestră. Îmi face plăcere să mă întorc în Bănie. Primul disc pe care l-am făcut după ‘90 a fost cu corul Filarmonicii „Oltenia“. Mă bucur să-mi aduc aminte de aceste lucruri.
Muzica este „un dar“
Rep.: Pasiunea dumneavoastră pentru muzică vine din copilărie?
S.P.: Cred că da, pentru că bunica îmi spunea că nu eram la școală și îmi construiam singur instrumente muzicale, cu care reproduceam muzica pe care o auzeam la nuntă sau la rugă. Lumea își făcea cruce: „Dar de unde știe copilul ăsta?“ Cred că dintotdeauna am fost atras de muzică fără să am în familie părinți sau rude care aveau educație muzicală. Este un dar. Tatăl meu a vrut neapărat să fac altceva. Mi-a spus când am terminat cele șapte clase: „Nu sunt un despot să te oblig să faci ceva. Eu îți dau voie să alegi: avocat sau arhitect“. Așa că am făcut matematică. Dar clandestin, fără ca el să știe, după-amiaza mă duceam la Liceul de muzică din Reșița, care acum îmi poartă numele. Când am terminat m-am dus la el cu două diplome și i-am spus: „Asta e diploma dumitale de la Liceul de matematică și asta e diploma mea de la Liceul de muzică, pentru că eu mă duc să dau examen la Conservator“. În ‘60 se întâmpla asta. Se intra foarte greu la orice universitate, la orice facultate. Erau zeci de candidați pe un loc. Mi-a zis: „Da, du-te tu acolo, că ăia te așteaptă pe tine!“. Am dat examen și am luat. Am venit și i-am spus: „Nu numai că am intrat la Conservator, dar am intrat și cu bursă, așa că nu trebuie să mă susții“. A fost foarte nefericit când a aflat că nu voi fi avocat sau arhitect, ce ar fi vrut el. Dar într-un fel am fost arhitect pentru că a scrie o simfonie înseamnă să organizezi materia și să lucrezi cu proporții și cu valori și așa mai departe. Și, într-un fel, un compozitor este un arhitect. Foarte târziu a recunoscut că am avut dreptate și se mândrea cu mine. Mie nu îmi spunea nimic, dar ieșea în stradă și spunea vecinului: „Uită-te diseară la ora 8.00 că băiatul meu dirijează la Ateneu“.
Muzica a fost o chemare. La fel s-a întâmplat cu copiii mei. Am două fete care au făcut muzică și fac în continuare, dar fiecare și-a găsit și un hobby. Sabina este pictoriță recunoscută în cele mai mari galerii din Statele Unite. A făcut asta de mică. Andreea scrie piese de teatru care se joacă în teatre profesioniste, dar ea este profesoară la Consevator și pianistă, și compozitoare. Le-am lăsat să aleagă. Mergeau de mici în sălile de concert, la operă, concerte simfonice. Muzica era ceva firesc în familia noastră, dar în același timp și-au găsit și alte preocupări. Un părinte ar trebui să-și lase copilul să aleagă ce va face în următorii 50 de ani, pentru că trebuie să fie îndrăgostit de ce face, nu nefericit.
Drumul spre America
Rep.: De ce ați ales să plecați din România?
S.P.: Motivul real a fost de ordin politic. Am lucrat aproape 20 de ani la Iași. Imediat după ce am terminat facultatea am fost primit cu brațele deschise acolo. M-am realizat din punct de vedere profesional: compozitor, profesor, dirijor și așa mai departe. Nu motivele materiale au stat la baza plecării mele. Aveam drepturi de autor mai mult decât primeam salariul de lector. Muzica mea se cânta în România, muzică simfonică, muzică ușoară. Scriam muzică pentru Cornel Constantiniu și pentru Angela Similea, Aurelian Andreescu, soliștii mari din vremea respectivă, dar scriam și muzică corală, Madrigalul mă cânta. Scriam muzică simfonică pentru toate filarmonicile din România. Aveam discuri scoase de Electrecord, partiturile mele erau publicate. Nu aveam motiv să plec în altă parte. Și totuși, în momentul în care prin anii ‘82 mi s-a reținut pașaportul și nu am mai avut drept să plec nicăieri, nu n-am mai simțit confortabil. Și a mai fost un fapt hotărâtor. Andreea mea avea un an și jumătate. Avusesem concert în ziua aceea cu Elena Cernei, o mare cântăreață, și am invitat-o la masă. Andreea se juca și a ieșit de sub masă cu un microfon în mână. Iliescu era atunci la Iași. Căzuse din pozițiile lui înalte și Ceaușescu l-a trimis să fie secretar sau prim secretar de județ la Iași. M-am dus la el, pentru că ne cunoșteam. Făceam împreună Cântarea României, concerte. Și l-am întrebat: „De ce cineva vrea să știe ce discut eu cu soția mea în bucătărie?“. A încercat să mușamalizeze. Nu s-a rezolvat nimic. Apoi am fost chemat într-o zi la București, de secretara Suzanei Gâdea, șefa de la cultură. Mi-au comunicat că sunt trimis în străinătate cu bursă. Eu am crezut că e o prostie. Nu mai fusesem plecat de 15 luni. Mă trimitea Uniunea Compozitorilor și m-am dus acolo. Mi-au pus în față un pașaport pe care nu-l văzusem în viața mea și dolari. Dacă în vremea aceea te prindeau cu cinci dolari, făceai pușcărie. Era în ‘84. Urma să plec în America peste o zi, pentru patru luni cu bursă de zeci de mii de dolari. Era atunci un fel de acord între România și America, trimiteau un regizor la noi, noi trimiteam un actor, ei un compozitor, noi un cântăreț și așa mai departe. Era un fel de schimb cultural. Mi-a venit rândul. Am fost trimis de Uniunea Compozitorilor, nu de Ministerul Învățământului. Am plecat în SUA fără să știe ieșenii. Mai târziu, băieții din cvartetul Voces s-au dus la șeful pașapoartelor și au spus: „Pautza a rămas în Statele Unite“. Colonelul de la pașapoarte le-a răspuns: „Ce să rămână Pautza acolo? Cât o fi pașaportul lui la mine nu pleacă nicăieri“. Ieșenii nu au știut că am rămas după patru luni acolo.
După doi ani am reușit să le aduc și pe fete, și pe soție. S-au realizat foarte bine. Am păstrat legătura cu România. Vorbesc limba. Chiar și ginerilor mei le-am spus: „Vreți să luați fetele mele? Vă plac? Eu am învățat limba voastră, trebuie să învățați și voi limba română, că n-o să vină bunica lor în America să nu se poată înțelege cu nepoții mei. Cum au învățat japoneza și spaniola, au învățat și limba română.
Rep.: Cum ați descrie perioada din America?
S.P.: Acum câteva luni am sărbătorit 30 de ani de America. M-am realizat din toate punctele de vedere. Am fost director de filarmonică, am predat la patru universități americane, am două doctorate luate în America. N-am regretat niciodată. A fost o perioadă din viața mea. Însă, niciodată nu m-am putut desprinde de acel filon pe care l-am luat cu mine din România, cu care n-am născut, hrănit și care vine din străfundurile muzicii noastre, din bocete, din colinde de care nu te poți înstrăina, care fac parte din ființa ta.
Rep.: Ce este mai important, un premiu suprem sau un public aplaudând la scenă deschisă?
S.P.: Am premii de toate felurile și în România, și în America. Premiul cel mai mare și mai important pe care l-am luat a fost într-o după-amiază, când mă plimbam prin Iași și în fața mea era o mamă cu un copil de șase ani, care îmi cânta muzica. Ieșise de la un spectacol de copii. Eu am scris 20 de ani spectacole muzicale pentru Teatrul de Copii și Tineret din Iași în care actorii erau cântăreți, cântau pe viu muzica mea. După 25 de ani de când compusesem piesa, un copil îmi cânta melodia pe stradă. M-am oprit și mi-au dat lacrimile. Și mi-am zis: ăsta este premiul cel mai important, când oamenii simpli, fără pretenții, îți ascultă muzica și o rețin.
Interviul complet îl puteţi asculta la Radio Sud, pe 97,4 FM, sâmbătă, 1 noiembrie, de la ora 14.00.
