În vara anului 1878, Mihai Eminescu venea în judeţul Gorj, la Florești, la recomandarea doctorului Kremnitz (medicul familiei regale), pentru a se îngriji de sănătatea lui șubredă. Aici, pe meleaguri oltenești, pe cărările liniștite ale pădurii ce îmbrăca dealurile Arpadiei, pașii îi erau însoțiți de Elena, fata preotului ce slujea la vechea bisericuță din lemn. În mijlocul naturii, la adăpostul crengilor dese ale copacilor, în cântul păsărilor, s-a țesut o idilă.
În „Freamăt de codru“, poezie pe care Eminescu ar fi scris-o inspirat de iubirea de-o vară a Elenei, șoaptele pline de dragoste ale frumoasei fete de preot alinau sufletul poetului. Mihai Eminescu ajungea în frumosul ținut al Arpadiei într-o zi călduroasă de vară a anului 1878. Venise cu trenul până la Filiași. Acolo, o trăsură l-a așteptat în fața gării. Pe capra trăsurii ședea mândru olăcarul Sandu Pătru. Avea misiunea să-l ducă pe marele poet la conacul Mandrea din Florești, unde a fost găzduit întreaga vară. O cruce veche de piatră, măcinată de trecerea timpului, ridicată de Zoe și Nicolae Mandrea, amintește și astăzi de cel care avea să-i înlesnească drumul lui Eminescu în Floreștiul oltenesc. Se află în cimitirul din preajma vechii bisericuțe de lemn, astăzi îmbrăcată atât de trist în tencuială. Doar pridvorul mai amintește de lemnul din care era ridicată odinioară și unde Eminescu venea, pe timpul șederii sale în Oltenia, în căutarea liniștii sufletești, când freamătul creației nu îi dădea pace. Acolo, în preajma bisericii, în foișorul din spatele lăcașului de cult, stătea până noaptea târziu, iar tocul cu cerneală așternea pe foaia albă de hârtie versuri. Tot acolo a cunoscut-o pe fata preotului, Elena, care era văduvă și care avea să se îndrăgostească de marele poet. În liniștea nopții, sub mângâierea dulce a vântului, s-a născut iubirea de-o vară a celor doi.
La umbra pădurii de pe dealurile Arpadiei
Cărări neumblate, pe care razele soarelui abia răzbăteau, au fost martore ale iubirii. Acest colț al Olteniei l-a cucerit pe poet, iar iubirea i-a mângâiat sufletul. Mâna tremurând de nerăbdarea de a da frâu liber sentimentelor adunate în versuri a lăsat lumii ce avea să vină un „Fremăt de codru“. Este poemul care, spun cei ce s-au aplecat asupra scrierilor lui Eminescu, face trimitere la fata popii din Florești „cu privirea ostenită“, alături de care a trăit o iubire de-o vară.
„Cucu-ntreabă: – Unde-i sora/ Viselor noastre de vară?/ Mlădioasă şi iubită,/ Cu privirea ostenită,/ Ca o zână să răsară/ Tuturora… Se întreabă trist izvorul:/ – Unde mi-i crăiasa oare?/ Părul moale despletindu-şi,/ Faţa-n apa mea privindu-şi/ Să m-atingă visătoare/ Cu piciorul?/ Am răspuns: – Pădure dragă,/ Ea nu vine, nu mai vine!/ Singuri, voi, stejari, rămâneţi/ De visaţi la ochii vineţi,/ Ce luciră pentru mine/ Vara-ntreagă./ Ce frumos era în crânguri,/ Când cu ea m-am prins tovarăş!/ O poveste încântată/ Care azi e-ntunecată…/ De-unde eşti revino iarăşi,/ Să fim singuri!”.
O frumoasă poveste de dragoste creionată în versuri. Doi protagoniști: o frumoasă tânără blondă, văduvă, și un poet al iubirii.
Nu doar povestea de iubire a bucurat sufletul poetului, dar şi locurile care au fost martorele ei. Dovadă în acest sens este scrisoarea pe care Eminescu a trimis-o colegilor din redacția ziarului Timpul: „Locul în care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codru, șes, dealuri, munții în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să fiu Bodnărescu aș nenoroci poate Convorbirile cu amintiri de călătorie ale unui june. Dar numai grija asta n-o am, ci mă mărginesc a mulțumi zeilor îndeobște și d-lui Mandrea îndeosebi de îngăduirea unui colț de pădure care-mi dă toane bune și sănătate“, nota Eminescu.
Conacul din Câmpul Cerbului
Pe toată perioada șederii sale în Florești, Mihai Eminescu a fost găzduit la conacul magistratului Nicolae Mandrea din Câmpul Cerbului, undeva între dealurile împădurite ale Arpadiei. Poetul a stat singur în tot conacul, în acea vară. O imagine a acestuia se păstrează într-un mic tablou aflat în Muzeul „Mhai Eminescu“ din Florești. Un cerdac de pe care puteai admira în voie frumusețile locului, o fântână cu apă rece, tocmai bună de astâmpărat setea în zilele călduroase ale anului 1878, toate i-au adus lui Eminescu sănătatea și liniștea de care avea nevoie. Acolo, seara, în odaia inundată de lumina lumânării, la masa de lucru, plină ochi cu hârtii, poetul s-a plecat pentru a traduce numeroase pagini din faimoasele „documente Hurmuzaki“ pentru care i se încredinţase „un onorariu de câteva mii de lei, mai mult ca o înăbuşire a susceptibilităţilor“, după cum menționa George Călinescu. Acolo a finalizat poemul „Scrisoarea III“ compunând şi alte poezii, precum „Pajul Cupidon“, „O, rămâi…“, „Pe aceeaşi ulicioară“, „De câte ori, iubito“, „Rugăciunea unui dac“, „Atât de fragedă“ și câte și mai câte.
Liniştea, singurătatea, codrii seculari de pe Câmpul Cerbului, lacul din luminişul pădurii Arpadia şi fata popii din Floreşti – toate creau o ambianţă potrivită cu firea celui care toată viaţa a fost stăpânit de nostalgia locurilor natale.
Iubirea de-o vară s-a stins odată cu plecarea lui Eminescu, dar și a fetei preotului, frumoasa Elena, care s-a căsătorit în București. Amintirea dragostei lor o mai păstrează doar fremătul de codru, căci soarta le-a despărțit drumurile.
Dor de Eminescu la Florești
Astăzi, localnicii din Florești pomenesc cu drag de acea idilă. În memoria lui Eminescu, la inițiativa profesorului Liviu Poenaru şi cu sprijinul unui grup de profesori, printre care și fostul director al Școlii Gimnaziale Țânțăreni, Gheorghe Vasilescu, s-au pus bazele Muzeului „Mihai Eminescu“. „Dor de Eminescu“ stă scris pe o plăcuță la intrarea în casa ce găzduiește obiecte, lucruri care amintesc de trecerea marelui poet prin acest colț al Olteniei. În cele câteva cămăruțe se găsesc printre exponate cărți, imagini cu marele poet, dar și un dulăpior vechi pe care este pictat chipul Elenei. Pe pereți sunt înrămate câteva scrisori pe care Eminescu le-ar fi primit pe vremea când a poposit la Florești.
A primit aici și vizita lui Ioan Slavici. Tot aici aştepta veşti despre fratele său mai mic, ofiţer mobilizat în campania din Bulgaria şi demobilizat în vara anului 1878. De sub poalele codrului de stejar al Arpadiei, va fi privit toate acestea cu ochi de voievod, până la confluenţa Gilortului cu Jiul, imaginându-şi toată desfăşurarea luptei dintre cele două tabere, prezentată în „Scrisoarea III“…
Prezenţa poetului pe meleagurile Floreştiului a fost consemnată şi în toponimia locală – aici există un tei al lui Eminescu, dar și un nuc ce poartă numele lui. De asemenea, aici a luat naştere Societatea Academică „Mihai Eminescu“, cenaclul literar şi revista „Luceafărul“ de la Floreşti.
Eminescu veghează încă asupra acestui loc: bustul poetului din curtea muzeului gorjean vorbește călătorului prin aceste locuri de toate istoriile ce au legătură cu trecerea sa prin Floreștiul anului 1878.
