După o carieră remarcabilă la Naționalul din Craiova și în film, actorul Petre Gheorghiu-Dolj, cum era cunoscut în România, a părăsit țara natală în vara anului 1987, solicitând azil în Austria, aici cunoscând-o pe Principesa Ileana. Din 1988, s-a stabilit în Australia, unde se află și în prezent, având o carieră impresionantă. Petru Gheorghiu își aniversează pe 6 iulie ziua de naștere, 77 de ani.
Ion Jianu: Sunteţi cunoscut în România cu numele de scenă Petre Gheorghiu-Dolj, actor la Teatrul Naţional din Craiova. Aţi părăsit ţara natală în 1987, stabilindu-vă în Australia. Cum sunteţi cunoscut acolo?
Petru Gheorghiu: Conform numelui şi prenumelui meu din certificatul de naştere, adică Petru Gheorghiu.
I.J.: Aţi perseverat pe ideea de a trăi în libertate, iar visul vi s-a împlinit. Vă consideraţi un om împlinit?
P.G.: Da, categoric da…
I.J.: Ce v-a determinat să părăsiţi România?
P.G.: N-am fost persecutat politic, adică n-am plecat din România din acest motiv. Nu pot nici să spun că n-aş fi avut condiţii de viaţă civilizate. Am plecat pur şi simplu pentru a-mi salva copiii. Nu uitaţi că în 1987, în România lucrurile ajunseseră la limită, din toate punctele de vedere. Nu se întrevedea nimic bine la orizont. Nici măcar în vis. După Nicolae Ceauşescu, urma la cârmă alt Ceauşescu, mai mic. Cum să spun? Orizontul era închis. Eu aveam 50 de ani. Nu am plecat să fac carieră sau să cuceresc Vestul, ci pentru a-mi salva copiii.
I.J.: De ce tocmai la capătul pământului, în Australia?
P.G.: Am plecat iniţial în Austria, unde am stat în lagăr un an. Bunul meu prieten Silviu Iser, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti“, plecase în Australia în 1986 şi se stabilise acolo deoarece familia lui era în Australia. Am avut posibilitatea de a alege multe ţări, printre care Canada (de unde am şi primit o ofertă de a juca la un teatru românesc) şi SUA, ţări care la acea oră primeau refugiaţi.
„SUA: țara drogurilor, ţara banditismului…“
I.J.: Şi nu v-a tentat America, ţara tuturor posibilităţilor, visul românilor de secole?
P.G.: Nu m-a tentat, tot din cauza copiilor. SUA? Ţara drogurilor, ţara banditismului ş.a.m.d. Aşa o vedeam eu atunci şi încă mai cred că America n-ar fi fost o soluţie bună pentru copiii mei. Canada m-a speriat din cauza climei, este frig acolo. Am ales Australia şi prin prisma faptului că aveam un fel de sprijin, un ghid la început de viaţă nouă, în persoana profesorului Iser.
I.J.: În România eraţi un nume de calibru în teatru şi film, cu notorietate: actor de frunte la Naţionalul din Craiova (unde aţi şi regizat), plus un cunoscut actor de film. Aveţi nostalgia carierei din România?
P.G.: Frumos ar fi să spun că DA… Însă nu este aşa. Eu, ca actor de film, teatru şi televiziune, m-am realizat profesional în Australia cam la fel ca în România, aş spune chiar că am depăşit realizările din ţara natală! Am jucat şi în super-spectacole, am făcut şi reclame. Am fost în turnee, am avut, cum se spune, succes total. De exemplu, în Japonia am fost distins cu un premiu la Tokio International Festival. Am avut şi noroc… Și chemare pentru meseria asta…
„Am jucat în aproape 80 de seriale și filme“
I.J.: Nu ştim prea multe despre cariera dumneavoastră din Australia…
P.G.: Am debutat destul de rapid ca actor de film. Ţin minte primul rol: am interpretat un bunic spaniol într-un film de copii. Şi apoi au urmat alte filme, şi alte filme… Cred că am jucat în aproape 80 de seriale și filme, mult mai multe decât în România (unde am jucat în aproape 20 de filme). Am avut şansa să fiu distribuit în filme cu succes la public. Am primit într-un serial american de 14 episoade, „Ponderosa“, 2001, unul din rolurile principale, rolul unui polonez evreu, Eli Orowitz, emigrat în America – şi care vorbea, bineînţeles, cum vorbeam eu. Sau: într-un serial australian, „Bordertown“, 1995, am interpretat, timp de 22 de episoade alt rol principal, pe Dante, un frizer italian. Şi aş putea continua prezentându-vă şi celelalte producţii: „City Homicide“, „My Year Without Sex“, „Stinger“ (am fost un român, Jon Stanca), „Blue Heelers“, „Black and White“, „My Brother Jack“, „The Balanced Particle Freeway“, „Raw FM“, „Heaven’s Burning“, „Metal Skin“, „Lucky Break“, „The Feds: Seduction“, „Time Trax“, „Snowy“, „Phoenix“, „Embassy“, „Lift Off“, „Boys from the Bush“… Am jucat cu mari actori, precum Russel Crowe sau Cate Blanchett. Am jucat teatru în marile oraşe din Australia (Sydney, Melbourne, Adelaide ş.a.). Aici nu sunt actori cu salarii pe viaţă la un teatru, ci sunt concursuri și contracte pentru fiecare rol.
I.J.: Aţi colaborat în Australia şi cu fiica cea mare a lui Radu Beligan, Ana Maria…
P.G.: Ana Maria, stabilită la Melbourne împreună cu familia, este de mulţi ani aici regizoare de film şi scriitoare. Primul meu film (o reclamă) în Australia a fost făcut în regia ei!
I.J.: V-aţi întâlnit cu unii dintre colegii dumneavoastră de la Naţionalul din Craiova la Melbourne, cu ocazia unui turneu al prestigiosului colectiv teatral în Australia…
P.G.: A fost o revedere plăcută… La pregătirea participării Naționalului din Craiova la „Melbourne International Festival“, o contribuție esențială au avut-o aici copiii mei Diana și Ștefan. Ei au fost responsabili din partea autorităților de toată organizarea și, în plus, au făcut, la spectacole traducerea în direct la cască… Delegaţia Craiovei a fost însoţită şi de remarcabilul critic de teatru Valentin Silvestru. Atunci s-a petrecut un eveniment în cariera mea pe care aş vrea să vi-l povestesc. Exact în acea perioadă eu interpretam rolul principal într-un spectacol de teatru la Anthill Theatre din Melbourne și i-am invitat pe colegii mei de la Craiova şi pe criticul Valentin Silvestru la spectacol. Era primul meu rol important la Anthill Theatre. Și distinsul Valentin Silvestru a scris o cronică la acest spectacol al meu din Melbourne. Şi acum vine partea frumoasă a poveştii… Când eu am debutat, ca actor, la Teatrul de Stat din Galaţi, prin 1964, tot Valentin Silvestru a scris cronica la spectacol (rolul Pavel Golea din piesa „Surorile Boga“ de Horia Lovinescu, n.r.)! Așadar: debutul meu ca actor în România a fost consemnat de Valentin Silvestru, iar la câteva decenii distanţă, tot reputatul Silvestru a scris despre primul rol important din Australia!
„Întâlnirea cu Principesa Ileana, de neuitat“
I.J.: Ce faceţi acum? Sunteţi pensionar…
P.G.: Actorii ies la pensie când mor! Păi, ce Valer Dellakeza, bunul meu prieten, este „pensionar“? El joacă şi acum, cu succes, la cei 73 de ani pe care i-a împlinit în martie (şi n-a dat şi el un pahar de vin!), ca şi Ilie Gheorghe, ca şi Ică Dogaru, ca şi… Da, au ieşit la pensie la vârsta din lege, dar continuă să joace. Ei sunt actori de calibru, de mare calitate… Aşa fac şi eu aici: joc! Mă întrebaţi ce fac în acest moment? Sunt în aşteptarea altui rol, într-un serial american, care urmează să se filmeze aici, în împrejurimile oraşului Melbourne.
I.J.: Aţi păstrat un jurnal? Dacă da, ce amintiri deosebite aţi notat îl el?
P.G.: Nu, n-am notat nimic. Am memoria bună… Ce poate fi mai şocant decât ceea ce ni s-a întâmplat când eram în lagărul din Austria, în 1987. Într-o zi s-a prezentat la mine dr. Salm şi mi-a spus cam aşa: „Herr Gheorghiu, aproape de Gmunden se află Ileana, Principesa României. I-am povestit Principesei despre dumneavoastră şi ar vrea să vă cunoască…“. Şi am fost într-o după-amiază invitatul Principesei… Principesa (maica Alexandra) – care era stareța Mănăstirii ortodoxe „Schimbarea la Față“ din Ellwood City (Pennsylvania) – m-a întrebat despre realităţile din România, despre famila mea. Au fost câteva ore pe care nici unul din familia mea nu le poate uita.
„În Austria am muncit ca un rob!“
I.J.: Nu mi-aţi răspuns la prima întrebare: cum v-aţi hotărât să plecaţi din România?
P.G.: Reformulaţi întrebarea: cum ne-am hotărât să rămânem în străinătate… Vă reamintesc că în anii de până la 1990, din doi în doi ani puteam să ieşim în străinătate. În acel an, 1987, urma să plecăm iar în străinătate. Aşteptam aprobările. De data asta solicitasem plecarea împreună cu copiii. Şi într-o seară i-am spus soţiei mele, Margareta: dacă ne aprobă plecarea împreună cu copiii, cred că ar trebui să rămânem. Dacă eşti hotărâtă să munceşti ca servitoare, să speli WC-uri, iar eu să lucrez într-o fabrică – ca să ne salvăm copiii – atunci plecăm şi nu ne mai întoarcem. Răspunsul soţiei a fost cel pe care îl subînţelegeţi: accept, plecăm! Şi, culmea, primul job pe care l-a avut soţia mea a fost acela de a spăla WC-urile şi duşurile de la hostelul unde am fost cazaţi ca refugiaţi! Aşa că… Faptul că am fost zugrav în Australia a fost, pentru mine, un fel de medalie!
I.J.: Dumneavoastră şi în Craiova făceaţi diverse munci pe lângă aceea de actor, eraţi un om priceput…
P.G.: Păi, să vă răspund indirect la această remarcă: casa în care locuiesc aici, în Australia, am făcut-o cu mâinile mele! Cu o precizare: în afară de instalaţiile electrice, sanitare şi acoperişul din ţiglă.
I.J.: Aţi făcut şi o antenă pentru sârbi, aşa cum făceaţi la Craiova, înainte de 1990 ?!
P.G.: Ha, ha… Nu a fost nevoie. În Melbourne lucrăm cu sateliţii.
I.J.: Într-un interviu pe care mi l-aţi acordat în urmă cu 20 de ani mărturiseaţi că totul e OK în Australia, dar că doar cu un salariu nu te poţi descura onorabil şi că acolo, ca şi la Craiova, nu v-a fost ruşine ca sâmbăta să faceţi pe zugravul, de exemplu.
P.G.: Păi, cu asta am început! Şi, de fapt, nu cu zugrăvitul am început. Zugravul este, cum să spun, ceva superior, trebuie să ai calităţi. Eu am început cu munca… la lopată, la târnăcop. Muncile astea le-am practicat în Austria, acolo unde am petrecut un an, în lagăr. Am plecat din România în Austria fără bani, doar cu 200 de dolari. Şi în Austria am muncit ca un rob! Am avut totuşi noroc că am dat peste oameni cumsecade. Un preot catolic – soţia mea este catolică, dar s-a cununat cu mine în biserică ortodoxă – ne-a făcut legătura cu şeful clubului Rotary din Oberosterreich, dr. Salm, iar acesta ne-a ajutat enorm, ca şi cum am fi fost familia lui. Pe fiica noastră, Diana, a înscris-o, pe banii lui, la un liceu particular de călugăriţe, iar pe Ştefan, băiatul nostru, l-a înscris la un colegiu de băieţi din Gmunden.
I.J.: Ziceaţi că aţi muncit ca un rob…
P.G.: Aşa a fost. Veneam acasă cocoşat, mă întindeam pe podea, Ştefan se urca pe spinarea mea, mă îndrepta, apoi mă rostogoleam în pat şi adormean instantaneu.
I.J.: E o secvenţă dintr-un… film?!
P.G.: Nu, este pură realitate! După acest început greu, am ajuns să lucrez la o celebră fabrică de lagăre şi cuzineţi, Miba, de lângă Gmunden. Plecam la ora 4.00 dimineaţa şi reveneam acasă seara. Am câştigat însă un ban acolo. Şi soţia mea, fostă harpistă la Filarmonica din Craiova, a muncit o perioadă, la început, într-o fabrică la secția de ambalaje. Seara însă lua autobuzul (vreo 23 km) și repeta la harpă într-o localitate vecină. Mai apoi a susţinut în Austria recital de harpă în Castelul Schloss din Gmunden, a dat concurs și a reușit la Filarmonica din Linz, unde a fost angajată permanent până la plecarea noastră în Australia. Când am ajuns în Australia, aveam 15.000 de dolari australieni, câștigați din muncile din Austria. Şi era absolut normal să muncesc şi în Australia, la fel ca în Austria. Orice! Nu ştiam o boabă de engleză.
I.J.: Nu au fost momente când, cocoşat după o zi de târnăcop, aţi regretat plecarea din România?
P.G.: Niciodată, absolut niciodată! Chiar dacă am luat viaţa de la început la vârsta de 50 de ani, cât am avut în 1987 când am părăsit Craiova, nu am regretat.
„Fiul meu a constatat că în România sunt «gagici foarte mişto»“!
I.J.: Veniţi des în România, dar destul de rar în Craiova…
P.G.: În Craiova mai am doar părinţii, la cimitir. Am fost însă în fiecare an în Craiova, m-am întâlnit cu prietenii, am trecut pe la teatru, dar nu am stat prea mult timp. Băiatul meu este acum cu familia la Bucureşti, are business în real estate (imobiliare, n.r.), activează pe plan internațional cam în toate țările din lume. Și atunci când vin în România stau mai mult în Capitală.
I.J.: În ce context băiatul dumneavoastră a decis să revină în România?
P.G.: După absolvirea facultăţii în Australia (chimie industrială) a lucrat aici, apoi a fost în Germania pentru doctorat. Venind în România, în Craiova, la maică-mea, a constatat că în România sunt „gagici foarte mişto“! Şi a aflat că în România se pot face şi alte lucruri decât meseria pe care o ai. Şi astfel a luat parte la înființarea uneia din primele agenţii imobiliare din Bucureşti care se ocupă cu furnizarea de servicii de consultanţă imobiliară (Commercial Real Estate), „Colliers International“. De fapt, este o sucursală a faimoasei agenţii americane.
I.J.: O întrebare personală: sunteţi bunic?
P.G.: Bineînţeles! Am doi nepoţi în România şi doi aici, în Australia. Fiica mea a terminat dreptul, a profesat puţin în Australia, apoi doi ani în Anglia. A revenit în Australia şi aici s-a reorientat spre altă profesie: leader ship management. A scris în 2014 o carte, publicată în Anglia – „Not Knowing“- pentru care a primit marele premiu al The Chartered Management Institut – The Book of the Year (10 Februarie 2015). Cum să spun? Faptul că ambii copii ai mei s-au realizat deplin mă face să cred că Dumnezeu m-a ajutat să fac pasul acela important, să părăsesc România…
I.J.: Sacrificiile vi s-au întors, cum se spune…
P.G.: Da… Nu mi-a fost uşor, aşa este. Cum să vă spun? Au fost nişte lecţii de viaţă care m-au îmbogăţit sufleteşte, inclusiv din punctul meu de gândire despre lume şi oameni. Am văzut şi altceva decât ceea ce văzusem şi trăisem în România. În vest, oamenii sunt preţuiţi pentru calitatea muncii pe care o fac şi nu pentru domeniul în care lucrează.
