Plecată din 1992 din Cetatea Băniei, pictorița Tatiana Jilavu s-a stabilit în Spania și afirmă că și pe pământ străin succes nu înseamnă milioane în cont, ci, în primul rând, elevare spirituală. Ea remarcă schimbările în bine ale Craiovei, dar susține că pentru a deveni capitală culturală europeană ar trebui ca autoritățile să implementeze destul de multe proiecte.
Ion Jianu: Stimată doamnă Jilavu, sunteți craioveancă, stabilită în Spania de mulți ani, iar acum vă aflați acasă în concediu. V-aș ruga să vă prezentați, ce hram purtați?
Tatiana Jilavu: Hram? Mă duceți cu gândul la frumoasele biserici, credință și icoane… Răspunzându-vă la întrebare: sunt om normal, un „citoyen du monde“, ca atâția. Am schimbat orizontul în ’92, impulsionată și de dezamăgirea ce a urmat evenimentelor din decembrie ’89, 12 ianuarie ’90, Piața Universității, Mineriada. Aripile multor idealiști s-au frânt atunci și gândul exilării de bunăvoie a trimis mulți români în lumea largă. Altă dezamăgire: nici după 25 de ani nu există vinovați pentru sângele ce a curs în zilele așa-zisei Revoluții, nici explicația faptului că-n România democrația s-a dorit „originală“, nicidecum deplină, cum era firesc. Nu-i de mirare că mulți s-au retras din viața publică atunci. Am remarcat și români valoroși pe scena politică, însă angrenajul „politichiei“ balcanice i-a făcut repede ineficienți. Personalități politice n-au existat în adevăratul sens, iar noul eșalon tânăr se dovedește fără scrupule când vine vorba de îmbogățire. Nu mai dictează etica și principiile, doar interesele proprii și de grup. E dureros s-auzi tinerii specialiști și olimpicii cum iau în calcul doar un viitor de succes peste hotare. Se promovează intens nonvalorie, VIP-urile fabricate… abia dacă se mai amintește în mass-media de valorile adevărate, de cei ce fac mândria țării pe plan național și internațional. Poți fi „realizat“ și fără funcții sau diplome într-o lume normală și fără prejudecăți. Lumea îți măsoară valoarea de om, nu te întreabă de câte bunuri dispui.
„Rădăcinile mele rămân veșnic românești”
I.J.: Sunteți plecată din Craiova de peste două decenii, dar reveniți anual acasă, chiar și de două ori, pentru un concediu oltenesc. Cum ați regăsit Craiova de la an la an? Schimbările în bine sunt destul de vizibile?
T.J: Deși stabilită în Europa, în afara României, rădăcinile mele rămân veșnic românești, indiferent de faptul că-s adaptată și m-am modelat după cerințele altor țări. Oltenia și oltenii mei de suflet, părinții, graiul, tot ce reprezintă ACASĂ, m-au făcut să revin mereu cu emoția unui îndrăgostit. Dorul îl simți cu adevărat doar departe, indiferent cât de pufoasă e pâinea străinilor sau câtă civilizație au aceștia. Adevăratele prietenii aici au rămas și vor rămâne, aici doresc să odihnesc când ceasu-mi va suna. Știți prea bine că Regina Maria și-a dorit ca inima să-i fie adusă aici. De ce ? Ușor de ghicit pentru toți, dar firesc pentru cei ce trăiesc dorul pământului natal.
Craiova? S-a schimbat de la an la an, e o evidență. În primii ani după plecare vedeam doar degradarea caselor ce fuseseră cândva mândria orașului, străzile desfundate și trotuarele sparte. Mă apuca jalea… Nimic nu se mai întreținea, nici renova, timp în care apăreau timid ici-colo vile și vilișoare printre blocuri. Îmi tot puneam întrebarea: cum poți fi fericit într-un căsoi frumos când la poartă cresc buruienile și strada-i plină de gropi? Schimbările din ultimii ani, și-n special din 2015, sunt vizibile, demne de felicitări. Mă refer la centrul Craiovei cu precădere, avem arhitectură frumoasă și putem rivaliza cu multe orașe occidentale.
I.J.: Știți că Cetatea Băniei și-a depus candidatura pentru titlul de capitală culturală europeană?
T.J.: Capitală culturală europeană nu înseamnă doar centrul arătos, cu terase înflorite și spectacole, ci și edificii publice renovate corespunzător, rampe pentru cărucioarele cu rotile, spital municipal decent și absența câinilor fără stăpân. Nu-i cazul să ne mândrim cu faptul că-s sterilizați și „cip“-uiți atâta timp cât ei dorm prin boschete, n-au hrană și apă, nici iubirea stăpânului. Ce turist s-ar simți în siguranță în prezența unor câini necunoscuți? Despre ce „cultură“ europeană vorbim aici? Orașul are nevoie de autobuze noi și curate pe toate traseele, de terminarea liniilor de tramvai și a parkingului din spatele teatrului. Cât privește clădirea Teatrului Național „Marin Sorescu“, cât și a celei ce găzduiește Colegiul „Carol I“ și Opera din Craiova, se impune renovarea acestora în regim de urgență. O casă albă, frumoasă arhitectural, năpădită însă de bălării, o putem „admira“ chiar în fața Bancii Naționale… Oare edilii au uitat să fie pietoni, să vadă cu ochi critic și gospodăresc urbea? Din birou și cu informații indirecte de la subalterni, n-o să vadă asemenea lucruri, nici starea trotuarelor sau incapacitatea pietonilor de a circula din cauza mașinilor parcate aiurea. Un detaliu „european“ din Craiova, posibilă capitală culturală: am dorit să cumpăr vederi cu orașul și n-am reușit; nu mai există chioșcuri stradale de presă în centru, iar cele noi sunt nefolosite, curând învechite. Nici măcar Poșta nu dispune de un sortiment de cărți poștale reprezentative… de câțiva ani buni intru și întreb. Degeaba, nici măcar cu România nu găsești. Mi s-au oferit cu greu două vederi datând de vreo trei decenii, îngălbenite și triste, precum comunismul! Dați de lucru fotografilor, scoateți vederi pe piață, avem atâtea locuri frumoase în Craiova! Orice localitate din Uniunea Europeană pune la dispoziția turiștilor nenumărate cărți poștale, pliante informative, hărți și Centre de Informare turistică. Ne vrem sau nu europeni?
E bine că există centre comerciale ca-n restul Europei, că este abundență și varietate de produse, însă trăiesc cu senzația că noi, cei din est, am fost ușor convinși să distrugem producția proprie ca să importăm aproape totul apoi, devenind piața de desfacere a Occidentului. Ideal ar fi să promovăm mărfurile autohtone, să impulsionăm producția, nu importurile. Piața Centrală e colorată și animată ca de obicei, doar ușile „albe“ și efectul de seră din hale lasă de dorit. Se investește, construiește, dar nimeni nu mai alocă bani pentru întreținere și curățenie – cu detergenți și apă multă, cu angajaţi… Au apărut bănci stradale vopsite arămiu și pubele noi, cu aceeași tentă metalică. Dacă coșurile de gunoi ar conține și saci de plastic, ar fi bine. Nota bene pentru reflexele violacee și parfumul de lavandă de pe marile artere, cât și pentru amprenta soresciană a orașului, ca rezultat al taberei de sculptură din 2014.
„Pictura a fost baza meseriei mele“
I.J.: Apropo de artă, ați absolvit Liceul de Arte din Craiova și aveți ca pasiuni, printre altele, și pictura. Este doar un hobby? Practicați pictura și în Spania?
T.J.: Liceul de Arte din Craiova (Liceul de Muzică și Arte Plastice, cum se numea înainte) a fost o pepinieră de artiști recunoscuți pretutindeni pentru munca lor. Pictura n-a rămas pentru mine doar un hobby, ea a fost chiar baza meseriei mele: am lucrat ca decorator, am făcut mult timp și creații textile pentrul Fondul Plastic și particulari, apoi grafică diversă, felicitări, acuarele, am executat și pictură murală. Ceea ce a primat a fost însă pictura la șevalet. Mai nou am descoperit plăcerea de a da o viață nouă pietrelor, faianței, sticlelor, acestea fiind suport ideal pentru culori. N-am trăit mereu din artă, însă ea a rămas un element constant în „meniul“ vieții mele. Când ai cât de cât mâini îndemânatice și cunoștințe de artă plastică, simți nevoia să experimentezi, să faci ceva. Am beneficiat de învățământ bine structurat, de dascăli deosebiți… Astfel, dexteritatea artistică a venit firesc și mi-a rămas ca o boală cronică. Generația mea nu doar că trecea bacalaureatul fără emoții, însă a avut și dascăli-artiști de excepție la orele de specialitate, regretatul profesor Ilie Marineanu, precum și alte nume recunoscute: Brădiceanu, Trifan, Cicios, Berindei, Berindeanu, Suzana Fântânariu, Emil Csatai și, nu în ultimul rând, domnul profesor Vasile Buz, o personalitate culturală a Craiovei. Am avut ocazia să compar cursuri de belle-arte din străinătate cu ce învățăm noi la Craiova; învățământul nostru era la înălțime, fiind și o generație avidă de cultură, în ciuda austerității comunismului… Da, pictez și o fac cu drag. E întâlnirea mea de suflet cu culorile și inspirația ce vine ca o aripă de Sus. Creația implică energii misterioase de vreme ce nu vezi orele trecând și nu-ți este foame, nici sete, nici somn…
„Inechitatea socială a existat și va dăinui mereu“
I.J.: Vă tulbură – la Alicante (unde locuiți) sau la Craiova – inechitatea socială de astăzi?
T.J.: Inechitatea socială… Sunt convinsă că inechitatea a existat și va dăinui mereu. Nici măcar un regim comunist de tip cubanez n-o poate eradica. Nu există societate perfectă, uitați-vă bine pe toate continentele, niciunde nu curge laptele și mierea pentru cei mulți, indiferent de cine-o conduce, de religie sau politică. Cerșetori și oameni năpăstuiți de soartă vor exista mereu… Se știe că doar 10% din populație e inteligentă, bogată și peste media covârșitoare a omenirii. Asta spune totul despre bogați și săraci. E păcat însă că pe an ce trece vedem mai degrabă extremele, clasa medie fiind diminuată vizibil. Cândva învățam la școală: „Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine“. Doar că azi nu ne mai ghidăm după regulile marxist-leniniste, ci după cele ale societății de consum capitaliste, despre care tot la școală, pe timpuri, învățam că are la bază „exploatarea omului de către om“. Capitalism „sauvage“ (sălbatic – n.r.) mai degrabă decât societate liberă și fără corupție – cam asta a fost după ’89. Nu cred în societăți ideale, nici în fericire absolută sau în rețete miraculoase. Toate-s relative și trebuie luate cu o certă rezervă, trecute prin propriul filtru în funcție de mulți factori. Uneori, noi, românii, suntem atât de pătimași, sentimentali sau orgolioși încât uităm să ne bucurăm simplu de frumusețea zilelor. Punem ușor etichete, emitem judecăți pripite și ne-am pierdut răbdarea și adesea înțelepciunea. Spaniolii suportă consecințele unei crize teribile de peste opt ani și totuși supraviețuiesc demn, în ciuda nevoilor și adesea a disperării. În România nu e criză încă și sper că vom avea norocul să n-o cunoaștem cu adevărat vreodată, așa cum se prezintă ea la greci sau la spanioli. În România se deschid încă magazine, baruri, centre comerciale, lumea umple cărucioarele cu mărfuri alimentare și se bate la „oferte“. Și există încă trei pagini de oferte de muncă în ziar! Terasele sunt pline de tineri, mașinile bune abundă, nu mai vezi „rable“.
În Spania, multe centre comerciale au devenit pustii, străzi întregi au obloanele trase la magazine, iar pensionarii sunt singurii de invidat pentru că au un venit sigur. Adesea, aceștia întrețin din pensie câte trei generații ce și-au pliat nevoile și trăiesc toți din pensia modestă a bătrânilor, însă binecuvântată pe timp de criză. Tinerii-s disperați, sunt ani de când au dispărut din ziare ofertele de muncă. Curajoșii își iau lumea-n cap în căutarea norocului, alții sunt resemnați sau depresivi. Prețurile s-au mai ajustat crizei, ca și pretențiile spaniolilor, ce trăiau bine și fără grija zilei de mâine până a începe criza, adesea cu multe credite la bănci. Și-au pierdut casele pe care n-au reușit să le mai achite, au apărut escroci fel de fel ce oferă reeșalonări, împrumuturi sau slujbe dubioase, profitându-se mereu de cei vulnerabili. Mulți s-au asociat pentru a supraviețui, adunând alimentele ce urmează să fie aruncate la tomberon când expiră. Caritas-urile și bisericile au un număr tot mai sporit de beneficiari, iar străzile au locuri fixe unde cerșetorii nu mai sunt doar românii mafiei, ci și oamenii locului. Am rămas uimită văzând la Craiova multe afișe cu „angajăm personal“, în timp ce lumea se plânge că nu-i NIMIC de muncă. Un salariu sigur cât de mic e mai binevenit și mai demn decât orice ajutor social jenant pentru un om valid fizic. Vor veni curând alte seminții să ne ocupe locurile de muncă. Ajungem tot la mentalitate, la atitudinea față de muncă, de bani, de familie, de patriotism…
I.J.: Ce ați fi vrut să vă întreb sau ce ați vrea să știe un oltean – Gazeta de Sud este cotidianul oltenilor de pretutindeni – despre un alt oltean „exilat“ în Spania?
T.J.: Nu m-am gândit niciodată la ideea unui interviu, pentru că nu sunt o persoană publică și apoi pentru că-s obișnuită cu discuțiile libere, nu-mi plac încorsetările și nici limbajul de lemn. Limbaj ce se mai practică încă, poate ca reminiscență a „seriozității sociale“ a dictaturii din care-am ieșit. Occidentul te învață să respecți și să fii respectat fără a face eforturi, e un fel de atitudine ce devine cod al existenței cotidiene. „Exilul“ poate fi uneori chiar frumos în lumea liberă, lume ce are regulile ei de bun-simț, dar pe care ești obligat să le adopți imediat ce-ai ajuns acolo. Poate aceasta este și cheia succesului oricărui român în afara țării. Succes nu înseamnă milioane de bani, succes înseamnă, în primul rând, elevare spirituală. Nimeni nu te întreabă ce ai în bancă, te evaluează ca persoană. Nu mă gândesc la alte întrebări, însă continuu cu amintiri din zilele fierbinți ale vizitei mele acasă în acest iulie. Craiova cu serbările sale anuale, cu maraton de spectacole, lansări de cărți și expoziții, centrul plin de tarabe și mese-ntinse, aglomerație și miros de mici și hamzii, foc de artificii ș.a.m.d. Lumea circulă, consumă, cască gura, se distrează, trăiește, iubește, comentează, pleacă târziu în noapte spre case. Parcă doar decorul e altul față de timpurile când se da mulțimii circ și băutură, uitând de grijile de peste an.
