Arhitectul și politicianul Dan-Horațiu Buzatu (foto) este una dintre figurile destul de pitorești ale Craiovei, el fiind, în iarna lui 1989, printre cei care au contribuit la spectacolul Revoluției, devenind apoi unul dintre „golanii“ din Piața Universității, eveniment pentru care păstrează nostalgie și amărăciune deoarece – afirmă el – atunci a fost momentul care a marcat pierderea bătăliei în favoarea unor vechi comuniști.
Ion Jianu: În anii de şcoală de la Craiova, aţi cochetat atât cu sportul, cât şi cu artele plastice. Cum ați împăcat două activități atât de diferite?
Dan Horațiu Buzatu: Copiii sunt foarte deschiși în special către sport – pe care îl consideră un fel de joacă mai sofisticată, dar și către arte. Cărui copil nu-i place să deseneze sau să se joace cu pensule încărcate de culoare? Iar eu nu făceam excepție. În ce mă privește, aveam tentația de a experimenta, de multe ori, spre deznădejdea părinților mei. De exemplu, după ce a început clasa a V-a, la noi în școală s-a înființat o clasă sportivă, cu specialitatea atletism. Pe atunci, eram un adolescent înalt și… mort de slab, cred că nu depășeam 40 de kile, așadar aveam un profil etiopian, numai bun pentru fond și semi-fond. Nu am stat pe gânduri și am cerut să intru în acea clasă. Când am ajuns acasă și am anunțat realizarea, mama s-a supărat. Ea considera că mai mult sport înseamnă mai puțină carte și avea temeri cu privire la opțiunea mea, mai ales că renunțasem la ceea ce s-ar numi acum o „clasă bună“. Tata părea indiferent, dar nu era așa: peste câteva zile, am prins o discuție în care tata încerca să risipească temerile mamei spunându-i că „dacă va fi nevoie, o să dăm copilul să facă niște meditații“. Din păcate, nu am continuat cu sportul, pentru că am făcut hepatită. Pe atunci, o astfel de întâmplare însemna renunțarea la antrenamente, eforturi fizice și tot ceea ce mai presupunea atletismul.
I.J.: După liceu, v-ați angajat la Electroputere, unde aţi făcut şi pancarte pentru defilările de la 23 August… Cum ați ajuns apoi să urmaţi arhitectura ?
D.H.B.: Am terminat liceul în 1980, am dat admiterea la Institutul de Arhitectură și am picat. Rezultatul a fost un șoc pentru mine. Deși mă confruntasem cu o concurență necruțătoare (am fost vreo douăzeci și cinci de candidați pe loc), eram sigur că voi intra. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu ordinea de pe liste, eu găsindu-mă sub linia roșie. După afișarea rezultatelor, am stat câteva ore pe marginea fântânii de la Universitate și m-am gândit privind porumbeii, trecătorii și traficul de pe Magheru. Nu-mi ieșeau din cap cuvintele de încurajare primite de la părinți înainte de examen, nu puteam să fac abstracție de încrederea pe care ei o investiseră în mine și, mai ales, de speranțele lor pe care eu le înșelasem… Am plecat din București către Craiova cu un tren de noapte, sperând că voi întârzia momentul întâlnirii cu părinții. Deși am ajuns târziu, când am intrat în curte, luminile erau aprinse, ceea ce însemna că mă așteptau. Biata mama… nu mă aștepta ca să mă certe, mă aștepta ca să-mi dea să mănânc… Atunci mi-a fost și mai rușine și tot atunci m-am hotărât să mă angajez undeva – oriunde! – în cel mai scurt timp, ca să nu mai stau pe capul părinților. Așa am ajuns la Electroputere și fiind grafician cu diplomă în regulă, că doar absolvisem Școala Populară de Arte, am intrat într-unul din colectivele de graficieni din uzină. Aici, una dintre îndeletnicirile de bază era pregătirea manifestațiilor de 23 August și de 1 Mai! Iar dacă se mai întâmpla și vreo vizită a „tovarășului“, atunci să te ții panouri cu realizările uzinei și pancarte cu lozinci și îndemnuri la muncă. În toate cazurile, textele oficiale veneau pe coli dactilografiate direct de la Județeana de Partid, iar prezentarea lor se făcea după un anumit ritual: înainte de orice altceva, se citeau cu voce tare, răspicat și folosind toată atenția, pentru a nu se greși. Este greu de crezut acum, dar o eventuală intonație nepotrivită sau chiar un acces de tuse în timpul lecturii puteau fi interpretate! Tot de la partid veneau și cifrele despre producția de transformatoare, motoare electrice și locomotive. Chiar dacă nu erau la fel de gogonate precum cifrele despre producția de grâu și porumb, tot erau umflate. Îmi aduc aminte că unul din colegi, cu ochelarii pe nas și creionul în mână, socotind cum trebuie să arate viitoarele panouri cu realizări al Fabricii de Aparataj Electric, a zis cu multă preocupare: „Se pare că anul ăsta s-au produs atât de multe contactoare și ruptoare că nu ne încap cifrele pe panouri… Ori reduc ăia producția, ori să ne mai dea panouri.” Auzindu-l, m-a încercat un hohot de râs, dar am amânat pentru mai târziu, când urma să ieșim la o țigară. Și râsul putea fi interpretat!… Nici acum nu știu dacă a fost o adevărată problemă de producție sau o ironie bine socotită. Făcând abstracție de propagandă și de grafice, atmosfera din atelierul nostru era foarte plăcută și lejeră. Deși am stat doar un an și jumate în acel colectiv, îmi voi aduce aminte cu plăcere de colegi și de timpul petrecut împreună. În plus, mediul mi-a fost prielnic: datorită obligațiilor de serviciu, am continuat să desenez, să măsor și să machetez. În acest fel nu mi-am pierdut dexteritățile, iar la momentul potrivit am reușit să trec cu succes și examenul de admitere la Arhitectură. Este drept că în anul cu succes nu m-am mai bazat doar pe desen, ci mai ales pe matematică. Știam că acolo este „călcâiul lui Ahile”, așa că un an întreg am lucrat toate culegerile care-mi căzuseră în mână, spre uimirea părinților – care se minunau că „nu mai las cartea din mână“, sau a prietenilor – care nu mă mai văzuseră cu săptămânile…
„Golan” în Piața Universității
I.J.: Anul 1990 a însemnat câteva momente destul de semnificative în viaţa şi cariera politică ale dumneavoastră: în ianuarie ați devenit membru de partid, iar din aprilie aţi fost alături de cei care au iniţiat Piața Universității, cântând cu zecile de mii de „golani“ imnul care a făcut înconjurul lumii: „Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, / Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist“. Păstraţi nostalgia… „golanului“ din Piaţa Universităţii?
D.H.B.: În iarna lui 1989, am fost printre figuranții care au contribuit la spectacolul Revoluției Române. Sigur, spun asta acum, după ce au trecut douăzeci și cinci de ani, pentru că atunci eram foarte convins că tinerii studenți și masele de muncitori, luând exemplul timișorenilor, l-au izgonit pe Ceaușescu. De fapt, cred că deciziile fuseseră deja luate la masa verde, iar „evenimentele din decembrie” s-au desfășurat cu scenariul cunoscut doar pentru a elibera imensele tensiuni sociale acumulate. Altfel, nu-mi explic de ce la exact șase luni după o despărțire atât de violentă de comunism, un comunist declarat și ateu pe deasupra, a fost ales șeful statului cu un procent atât de categoric.
Tranziția de la România lui Ceaușescu către România de azi s-a făcut cu multe dificultăți, iar ceea ce a rezultat continuă să nemulțumească multă lume. Îngrijorător este faptul că societatea românească continuă să fie divizată, iar acum pare să fie mai divizată ca oricând. Cred că este o stare de lucruri care își găsește originea în Piața Universității. Eu și mulți alți colegi și prieteni mergeam acolo pentru că era o formă de protest față de modul în care Ion Iliescu și ai lui încercau să pervertească revoluția. Ne vorbeau despre „valorile socialismului întinate de Ceaușescu“, ne explicau de ce trebuie readuși vechii comuniști în viața publică, iar noi ce era să mai facem? Strigam în piață „Jos comunismul!“, încercând să sugerăm că nu pentru asta se făcuse Revoluția. Dar ei erau cu Revoluția lor, pe când noi – cei din piață – eram cu Revoluția noastră. Apoi a început represiunea, întâi prin incriminarea și decredibilizarea celor din piață în fața opiniei publice. Aveau toată mass-media pe mână, așa că aveau și putere de manipulare. Ne-au prezentat ca fiind niște golani, niște drogați, niște protestatari fără căpătâi, cumpărați de Rațiu cu dolari. După ce Iliescu ne-a făcut „golani“, am pus pe fațada Institutului de Arhitectură un cearceaf de la cămin pe care scrisesem „facultate de golani“. Din nefericire, represiunea a continuat. După alegeri, Ion Iliescu și FSN-ul s-au văzut cu sacii în căruță. Câștigaseră alegerile, aveau legitimitate, așa că au renunțat la maniere și au înăbușit prin violență mișcarea de opoziție care încă se mai manifesta în piață.
Evident, chiar după douăzeci și cinci de ani împliniți în iunie, păstrez nostalgia acelor evenimente. Dar, pe lângă nostalgie, păstrez și multă amărăciune. Piața Universității este momentul care marchează pierderea bătăliei pentru România: atunci am pierdut, cântând imnul golanilor în timp ce vechii comuniști precum Iliescu și Bârlădeanu își consolidau puterea. De fapt, românii și-au dorit cu multă intensitate despărțirea de comunism, dar comuniștii nu le-au permis.
I.J.: Aţi intrat în politică imediat după revoluţie, în ianuarie 1990, ajungând ulterior parlamentar de Dolj. Ce vă reproşaţi din acea perioadă că n-aţi făcut pentru zona natală? Ce aţi fi vrut să faceţi şi cine v-a pus piedici?
D.H.B.: Teoretic, un parlamentar este un om care face legi din postura de reprezentant al poporului. Practic, un parlamentar este un om supus partidului pentru că partidul îl evaluează și tot partidul decide dacă mai devine parlamentar încă o dată sau pleacă acasă. Din acest motiv, cea mai mare parte a parlamentarilor sunt obedienți față de șefii partidului și oarecum dezinteresați de oamenii pe care îi reprezintă. Acesta e și unul dintre motivele pentru care Parlamentul României a ajuns una dintre cele mai detestate instituții din țară, deși este o instituție fără de care nu putem imagina democrația.
În ce privește județul nostru, de mulți ani, nu văd nici o realizare majoră: podul de la Calafat s-a făcut greu, autostrada Olteniei rămâne un vis îndepărtat, investițiile locale și regionale continuă să sufere cu tot entuziasmul autorităților, economia locală a pierdut majoritatea capacităților de producție, iar șomajul de aici este unul dintre cele mai ridicate din țară. Toate astea ar fi trebuit să nu se întâmple, pentru că Doljul a dat mereu miniștri în mai toate guvernele: Geoană de la PSD a fost ministru de externe și președinte al Senatului, Berceanu de la PD a fost de două ori la Transporturi și o dată la Industrii, până și ăla micu’ – Voicu de la PNL, a fost de două-trei ori ministru plin, ba la Tăriceanu, ba la Ponta. Nu mai vorbim despre secretarii de stat plecați din Craiova și care de peste două decenii se perindă prin aparatul central. Așadar, iată un pomelnic de oameni importanți care nu au făcut nimic sau mai nimic, nici pentru județ, nici pentru oraș. Nu este o scuză pentru mine, dar etapa petrecută în parlament nu a însemnat și o realizare anume. În afaceri, poți să construiești aproape fără opreliști, adversarii fiind doar birocrația statului și propriile limite. Chiar și metodele sunt foarte simple: trebuie să muncești mult și să fii corect față de parteneri. În politică este invers: trebuie să minți, să-ți înșeli colegii și să-ți lauzi fără încetare șefii. Nu am reușit să fac asta, așa că am fost nevoit să ies din acest tip de politică. Dar nu-mi pare rău!
Expoziții de caricatură și op-art
I.J.: Aș vrea să revenim asupra unui subiect, anume acela al preocupărilor dumneavoastră din anii de liceu. Maestrul Gabriel Bratu mi-a spus că aţi deschis o expoziţie de caricatură…
H.D.B.: În liceu am început să fac și grafică, la Școala Populară de Artă. Mergeam acolo o dată pe săptămână și îmi părea rău că nu pot merge mai des. Eu aș fi renunțat cu bucurie la o parte din activitățile de liceu în favoarea desenului, mai ales că profesor era Gabriel Bratu, cunoscutul caricaturist. Ca și acum, pe vremea aia, maestrul Bratu era mereu în vervă, iar o lecție de desen era însoțită de cele mai frumoase povești. Maestrul le întrerupea doar pentru a corecta, întâi cu blândețe, apoi cu fermitate, greșelile cursanților. Normal, după ce am terminat școala, am făcut o expoziție de absolvent sub îndrumarea profesorului Bratu. Iar expoziția a fost de caricatură, cum altfel? Ceva mai târziu, am reluat temele într-o nouă expoziție, de astă dată împreună cu Paul Segal, Nic. Cristescu și Radu Bittel. Dar nu a fost doar caricatura. Sub influența pregătirilor pentru examenul de admitere la Arhitectură, l-am descoperit pe Victor Vasarely, promotor al unui nou curent în artele vizuale, intitulat op-art. Am început prin a face reproduceri, apoi folosind regulile geometriei descriptive pe care o visam și noaptea, am produs și lucrări proprii. Eram membru într-un cenaclu de artiști („Constantin Brâncuși“), probabil cel mai tânăr. Când i-am arătat lucrările președintelui cenaclului, domnul Gheorghe Vlaicu, s-a uitat lung la mine cu o privire jumate neîncredere, jumate admirație și m-a întrebat dacă am destule ca să fac o expoziție. Nu aveam destule, dar după câteva luni de muncă, am urcat pe simezele sălii Cenaclului „Constantin Brâncuși“ vreo patruzeci de bucăți, majoritatea lucrate noaptea, pe ascuns. Părinții au aflat când i-am invitat la vernisaj și nu știau ce să mai creadă: deci asta făceam eu noapte de noapte, în loc să mă pregătesc pentru admitere?
Acum, privind înapoi, cred că a fost vorba de un dozaj de atitudini: curiozitate, nonconformism, independență. Se mai adăuga și faptul că eram un pic rebel, greu de strunit. Oricum, sportul și artele nu sunt foarte diferite, chiar dacă par astfel. Cei care performează în oricare dintre cele două activități au un lucru comun: sunt oameni foarte diferiți de ceilalți și au o imensă putere interioară, care îi susține în tot ce întreprind.
„În Craiova, mai mulți șomeri cu vârsta sub 25 de ani decât în București“
I.J.: Fiind absolvent al Institutului de Arhitectură şi Sistematizare „Ion Mincu“, promoţia 1990, v-aţi angajat în vara anului 1990 arhitect la Primăria Craiova. N-aţi rămas mult timp funcţionar de stat, intrând în afaceri (private)… Privind în urmă, ce aţi făcut în ultimii 25 de ani?
D.H.B.: În vara lui 1990, am revenit acasă ca tânăr absolvent. În această calitate, am luat foarte repede o nouă lecție de viață: Institutul de Proiectări Județene nu mai făcea angajări, iar singura mea posibilitate de „integrare în muncă“ se evaporase odată cu decizia lui Petre Roman de sistare a investițiilor pentru a finanța importurile de cârnați și televizoare color. Din fericire, exista un post de arhitect în primărie, așa că am fost angajat acolo. Trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut, deși un arhitect ar avea ce să facă într-o primărie. Așa că destul de repede am început să mă gândesc la alternative, iar acestea nu puteau să vină decât dinspre mediul privat. În jurul meu, oamenii începeau să se miște, dezvoltau afaceri. Fiind arhitectul primăriei, aveam contact cu acest mediu pentru că eram mereu solicitat să dau avize, mai ales pentru instalarea unor chioșcuri de tablă. Așa se făcea atunci comerțul: la chioșc. Iar unii întreprinzători începuseră să aibă cel de al doilea chioșc, ba chiar și pe cel de-al treilea.
Prin urmare, după vreun an în primărie, m-am hotărât: locul meu nu putea fi la ghișeu, supus regulilor și programului, de veghe la respectarea legii. Voiam mai mult, așa că am făcut pasul către zona privată. Mama s-a supărat și m-a certat. Zicea că fac o prostie și că renunțarea la serviciul din primărie nu ar trebui să se întâmple. Mai zicea și că pot avea unele avantaje, dar singurul pe care l-am identificat a fost că aș putea să-mi cumpăr televizor color fără să mai aștept repartiția de la sindicat. Cum nu aveam bani pentru televizorul color, am ales să plec. Până la urmă, mi-a dat dreptate. Acum, privind în urmă, mă minunez și eu… Perioada ultimilor douăzeci și cinci de ani a fost una foarte intensă, în care am muncit foarte mult. Am avut norocul să fac parteneriat cu un prieten din primii ani de școală, împreună cu care am pornit să facem afaceri fără bani și fără relații. Mulți mă întreabă cum de am reușit să evoluăm și să păstrăm bunele relații atât de mult timp, într-un mediu atât de zbuciumat. Eu cred că bunele relații s-au menținut pentru că indiferent de problemele cu care ne-am confruntat, am ținut mereu cont unul de părerea celuilalt, în paralel cu voința de a face.
„Craiova rămâne cel mai frumos loc din lume“
I.J.: Om de afaceri, politician, parlamentar… Toate la un loc le-aţi inclus, în 2012, într-o carte de opinii (de pe blogul personal) intitulată „A venit circul şi nu mai pleacă“, cu o excelentă prefață a profesorului Adrian Cioroianu. Acum, în septembrie 2015, a plecat… circul ?!
D.H.B.: Nu, circul nu a plecat, ci continuă să fie prezent și să facă parte din viața noastră. În trecut, împărații Romei cumpărau bunăvoința maselor cu „panem“ și „circenses“. Se vede că erau niște începători în comparație cu diriguitorii de azi, care oferă din ce în ce mai puțină pâine și din ce în ce mai mult circ. Cum s-ar zice, se obțin aceleași rezultate, dar cu cheltuieli mai mici… Din nefericire, personajele negative din acea viziune rămân personajele principale dintr-un spectacol fără sfârșit, aflat și astăzi în plină desfășurare. Chiar dacă Emil Boc, Elena Udrea și Traian Băsescu au dispărut, metodele lor au rămas, iar acum alte personaje le folosesc pentru a merge în aceeași direcție necunoscută și neclară. Parcă stăm cu toții într-un autobuz hodorogit care se deplasează printr-o ceață deasă și chiar dacă șoferii se mai schimbă, nu vedem nimic dincolo de ferestre, nu știm unde vrem să ajungem și nici măcar dacă o să mai ajungem.
Altfel, blogul meu a fost (și va rămâne) un loc în care m-am exprimat fără opreliști, din 2009 încoace. Am scris despre subiecte care m-au interesat și pe care le-am socotit interesante. Politica a fost doar una dintre sursele de inspirație pentru că mi-am exprimat puncte de vedere și despre economie, educație sau chiar unele amintiri. Și pentru că o parte din acele scrieri au avut succes, le-am potrivit într-o carte. Pe Adrian Cioroianu l-am rugat să-mi spună o părere despre textele pe care le selectasem și am avut surpriza să-mi răspundă că-și va spune părerea, dar într-o prefață. Eu nu aș fi îndrăznit să-l rog…
I.J.: „Craiova, văzută din car, e cel mai frumos oraş din lume“, zicea în urmă cu mulți ani marele scriitor Marin Sorescu. Cum e văzută Craiova acum, în 2015, prin retina arhitectului, omului politic şi cetăţeanului / intelectualului Horațiu Buzatu?
D.H.B.: Pentru copilul Marin Sorescu, Craiova era cel mai frumos oraș din lume fiindcă era și primul oraș „care îi ieșea în cale“. Îmi aduc aminte că la una din întâlnirile cu colegii absolvenți de la „Ion Mincu“, am stabilit, glumind, că ne era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. De ce? Simplu, pentru că nu aveam responsabilități, pentru că puteam bea bere trei zile, pentru că eram tineri și pentru că ne puteam permite aproape orice. D-aia, omul este cel mai frumos de la 20 la 30 de ani. Pe urmă poate să fie puternic și apoi chiar înțelept. Dar la 20 de ani este frumos. Așa este și cu Craiova. Nu contează cum este de fapt, dar pentru că aici este obârșia noastră, Craiova rămâne cel mai frumos loc din lume. De fapt, chiar este cel mai frumos loc din lume și nu doar văzut din carul lui Marin Sorescu coborând dealul de la Șimnic, ci oricum.
Pe de altă parte, dincolo de modul optimist și idealizat în care vedem Craiova, realitatea este că orașul se confruntă cu destul de multe probleme. Una dintre ele este lipsa locurilor de muncă și cred că este și cea mai gravă pentru că afectează îndeosebi tinerii. Știați că în Craiova sunt mai mulți șomeri cu vârsta sub 25 de ani decât în București? Și asta în condițiile în care Capitala este de șase-șapte ori mai mare! O astfel de situație încurajează migrația și privesc cu tristețe la tineri absolvenți care nu-și găsesc locul aici, dar care performează în scurt timp după ce se mută mai la vest.
