Despre compozitorul Eugen Doga se spune că, alături de George Enescu, ar fi unul dintre numele mari ale muzicii clasice. Pe parcursul vieții a adunat numeroase distincţii şi premii naţionale şi internaţionale, fiind înscris în lista celor 200 de personalităţi ale lumii. Unul dintre succesele sale este valsul din filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară“. În conformitate cu o decizie specială a UNESCO, acest vals este recunoscut ca fiind unul dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX. Eugen Doga este și creatorul coloanei sonore a filmului „Maria Mirabela“, însă noi îl cunoaştem în special pentru muzica din filmul „Şatra“.
Astăzi, Eugen Doga se află la Craiova, făcând parte din delegația de poeți din Republica Moldova care participă la Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu“, căci creația marelui poet român îi este sursă de inspirație, la fel cum lectura unei poezii, a unei proze eminesciene îl incită și-l provoacă.
Despre muzică, premii, despre o viață guvernată de note muzicale ne-a vorbit Eugen Doga într-un interviu acordat Gazetei de Sud și postului de televiziune Alege TV.
Gazeta de Sud: Ați realizat coloana sonoră a cunoscutelor pelicule românești, „Șatra“ și „Maria Mirabela“.
Eugen Doga: Eu nu sunt încântat de această coloană sonoră a filmului „Șatra“. Nu este cea mai frumoasă lucrare a mea. Am peste 200 de filme, unele dintre ele mari realizări. De exemplu, muzica de la „Anna Pavlova“ îmi place foarte mult sau „Lăutarii“, care nu este atât de cunoscut și care încă mai ia premii. Le-am făcut cu dragoste pe toate.
GdS: Valsul din filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară“, în conformitate cu o decizie specială a UNESCO, este recunoscut ca fiind unul dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX. Ce înseamnă această apreciere pentru dumneavoastră?
E.D.: Nimic. Poate că nu sunt atât de cinstit când spun asta, pentru că dețin aceste distincții. Poate că, dacă nu le-aș avea, aș fi supărat. Totuși, nu sunt dintre aceia care „mă fudulesc cu zăngănelele la piept“, după cum spune expresia populară. Eu tot timpul concertez. Ies în scenă și acolo mă simt foarte mic, înconjurat fiind de sute sau chiar mii de oameni. Eu sunt o furnică.
GdS: Dacă pe scenă vă simțiți asemeni unei furnici, acolo, în sala de compoziție, în fața hârtiei albe așezate pe pian, care este senzația pe care o trăiți?
E.D.: Când pun foaia goală pe pian, mă simt atât de neputincios… Cele mai clare viziuni asupra viitoarei lucrări vin abia atunci când deja am terminat-o și am pus bara finală. Și atunci mă reîntorc. De exemplu, am șase cvartete pentru instrumente de corzi și m-am reîntors la cvartetul numărul cinci. Nu l-am refăcut, am realizat altă muzică, care este astăzi pe piață, pentru că există edituri în Rusia care mă publică.
În fața pianului, întâi meditez. Meditația durează ore, zile, săptămâni, poate și ani. De exemplu, baletul „Luceafărul“ l-am scris în două luni și jumătate, 500 de pagini. Dormeam câte 15 minute pe zi și era suficient. Mă simțeam extraordinar. Cred că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Am căpătat o infecție în Asia Mijlocie și eram internat la Spitalul de Boli Infecțioase din Chișinău. Mă uitam pe geam. Era pe înserate, ploua încetișor. Am văzut cum se aprind felinarele, cum lumea merge încolo și încoace. Și atunci am avut o revelație.
„Mamă dragă, viața merge fără mine! Eu ce reprezint pentru ea? Nimic“. Și a doua zi am fugit pe geam. Am plecat într-o suburbie a Moscovei, la o cabană. Am făcut baletul „Luceafărul“ și boala m-a părăsit. L-am realizat în 1971, dar pe scenă a apărut în 1983. Atunci am simțit că este gata.
Muzica trebuie să meargă, ca orice lucru, ușor. Nu trebuie să treacă prin chinuri. Dacă n-ai impulsul acela care să vină din interior, mai bine nu o face, nu te chinui.
GdS: Există viața lui Eugen Doga în afara muzicii?
E.D.: Eu sunt un supliment al muzicii, merg după ea. Muzica te poartă, nu tu o porți pe ea. Și vă dau un exemplu. Colaboram cu un regizor la Moscova pentru un spectacol, „Sfânta sfintelor“. Cream o partitură și, deodată, mă întrerupe spunându-mi că nu așa vrea el să curgă muzica, nu în acea direcție. I-am spus atunci: „Dar muzica nu dorește asta!“ Ne-am supărat și am plecat fiecare la casele noastre. Am înlăturat apoi energiile negative, l-am sunat și i-am cântat la pian bucata muzicală. I-a plăcut extraordinar de mult. I-am spus atunci: „Muzica a mers acolo unde a dorit“. Am numit-o „Eterna“ și o cânt în fiecare program de concerte.
GdS.: Familia este la Chișinău, dumneavoastră stați mai mult în Moscova. Unde vă simțiți acasă?
E.D.: Acolo unde este muzica, unde sunt înțeles, primit. Casa nu este pentru mine un lucru fizic, ci unul spiritual. Casa e cea din fața pianului, fie că se află la Moscova, la București. De exemplu, coloana sonoră pentru „Maria Mirabela“ am scris-o într-un hotel de pe Magheru. Mă simțeam bine acolo, ca acasă, deși era frig și întuneric. Veneam cu becul de la Chișinău ca să nu greșesc notele.
GdS.: Deseori îl invocați pe Mihai Eminescu. Ce înseamnă el pentru dumneavoastră?
E.D.: Eminescu m-a adus într-o altă lume, despre care nici nu bănuiam că există. O simțeam, am pipăit-o. E lumea ce aparține poeziilor și prozei sale extraordinare. Este surprinzător ce a putut crea acest om într-o viață atât de scurtă. A fost un om binecuvântat. Dumnezeu este un analfabet, nu știe geografie, nu cunoaște state, indivizi. El umblă cu tolba încărcată cu diamante spirituale în spate. Undeva s-a împiedicat și toate s-au risipit pe capul lui Eminescu. Este o viziune metaforică! Mihai Eminescu este o sursă de inspirație. Cum răsfoiesc ceva, cum se naște o compoziție, „La Steaua“, „Imnul lui Ștefan cel Mare“, care a fost interzis, ca și „Doina“. Pentru mine, creația lui este o lume în care descopăr. Sunt asemeni unui miner care umblă cu lopata.
