Ultima carte a scriitorului și scenaristului Răsvan Popescu este un roman care oferă o perspectivă asupra societății globale în care trăim, văzută prin ochii unor oameni așa-ziși mărunți. Și chiar ai unor dezmoșteniți ai sorții, dar care își cer și ei dreptul la ceva bun de la viață. Autorul mărturisește: „Să încerc o comparație: dacă lumea ar fi un mare bulevard aglomerat, cu clădiri înalte, acest roman ar fi un fel de vedere de la demisol…“. Într-adevăr, de la demisol sau chiar de la subsol ies personajele lui Răsvan Popescu: un contrabandist de țigări, un polițist corupt, o fată din Moldova venită să-și facă un rost în Capitală, un soldat în războaiele altora (pentru că are rate de plătit și un copil pe drum), un vagabond, un vântură-lume care face mic trafic la sârbi, un rom, hoț de fier vechi, un maistru dintr-o uzină care s-a închis și s-a vândut pe bucăți, iar el și-a luat lumea-n cap și a ajuns pe un șantier la granița dintre civilizația de tip occidental și cea musulmană ș.a.m.d. Trebuie spus că, dincolo de povestea fiecăruia, există un personaj colectiv, un fel de mare orfan care pare pierdut sau veșnic debusolat într-o lume care nu-i pentru el! O lume în care el nu contează. Despre asta vorbim! Să vedem cum vorbim… Pare amuzant să vorbești despre lucruri grave într-un registru mai degrabă comic, așa cum face Răsvan Popescu în acest roman care, după opiniile unor critici prezenți la lansarea cărții la Gaudeamus 2015, va conta în literatura română. „Oameni care nu contează“, carte scrisă în secvențe scurte, cinematografice, poate să pară unui cititor neavizat o înșiruire de glume, umor de situație. În cele mai critice situații, personajele o dau pe glumă. Chiar și cu apa la gură, ei spun o poantă! Dincolo de faptul că nu (prea) realizează ce li se întâmplă, este și felul lor de a se apăra, de a se proteja, de a micșora presiunea lumii ostile asupra lor. Cam acesta e modul de raportare a personajelor la încercările prin care trec. Au și ele stilul lor. De altfel, încă de la primul său roman, „Prea târziu“, ecranizat de Lucian Pintilie, Răsvan Popescu a avut ochi pentru lumea oamenilor neînsemnaţi, exprimă acea umanitate strivită dintr-o lume subpământeană (cea a minerilor). Pe urmă, în „Terminus Paradis“ a fost povestea ecranizată (tot în regia lui Lucian Pintilie) a unui băiat de cartier luat la armată (pe vremea serviciului militar obligatoriu în România) și care dezertează din dragoste pentru o ospătăriță. „În ceva bun de la viață“ (regia Dan Pița) sunt doi frați orfani, dați afară din cămin și care dau din coate să-și facă un rost. În „Noro“ (regia Radu Gabrea) este vorba despre un băiețel cu handicap. În „Omul cu cioc și ghiare“ totul se desfășoară în mansarda unei prostituate de mahala. În „Oameni care nu contează“, așa cum spuneam mai sus, personajele își iau lumea în cap, caută aiurea să facă un ban… Cu alte cuvinte, scriitorul Răsvan Popescu a avut mereu ochi pentru oamenii mărunți, anonimi, de care aflăm doar când sunt prinși în vreo mare tragedie colectivă.
