Pianista Adela Liculescu (foto), în vârstă de 22 de ani, din Craiova, a cucerit publicul meloman din întreaga lume. Viena i-a devenit a doua casă. Revine de fiecare dată cu plăcere pe meleagurile natale pentru a cânta și încânta cu acorduri de pian.
Gazeta de Sud: Te-ai aflat pe lista celor șapte cei mai buni studenți români din străinătate și ai fost premiată pentru rezultatele excepționale în cadrul Galei Ligii Studenților Români din Străinătate, care a reunit peste 800 de personalități din 50 de țări. Ce a însemnat această distincție pentru tine?
Adela Liculescu: Sunt deosebit de onorată că mi-a fost acordată această distincție, și anume premiul în categoria Arte în cadrul Galei care a avut loc la Palatul Parlamentului. În juriul care a evaluat performanțele candidaților la titlu s-au aflat membri ai Academiei Române sau alte personalități marcante ale vieții culturale românești. Este o mare bucurie pentru mine că, dintre atâția tineri artiști români, juriul a hotărât să îmi acorde mie acest premiu.
„Viena… locul ideal unde un tânăr muzician se poate dezvolta“
GdS: În 2012 ai început să studiezi la Universitatea de Muzică și Arta Spectacolului din Viena, specializarea pian, după ce ai absolvit Liceul de Artă „Marin Sorescu“ din Craiova. Cum a început să se scrie acest drum frumos pe portative muzicale în străinătate?
A.L.: Drumul meu la Viena a început chiar cu admiterea la Universitatea de Muzica, în iunie 2012. Nu o să uit niciodată acele zile, pentru că admiterea s-a suprapus peste examenul de bacalaureat. Am avut noroc însă, pentru că admiterea a fost exact în zilele în care se susțineau la bacalaureatul competențele de limbi străine. Eu aveam deja o diplomă Delf B2 pentru limba franceză, care mi-a fost echivalată în locul acestei probe. Așa că, după ce am dat primele două examene de competențe la bac (română și informatică), am venit la Viena să dau admiterea, pentru ca apoi să revin la Craiova să dau cele trei probe scrise (română, istorie și geografie). Însă, chiar dacă au fost două săptămâni aglomerate, totul s-a terminat foarte bine – am luat examenul de admitere, devenind studentă la Universitatea de Muzică de Viena, iar la bacalaureatul am luat media 9,93. Studiez așadar la Viena de patru ani și pot spune că este o experiență deosebită. Studiul la Universitate mi-a oferit șansa să învăț de la profesori extraordinari, cu foarte multă experiență și care m-a inspirat în mod deosebit. În plus, Viena este un oraș al culturii prin excelență, cu o tradiție greu de egalat, mai ales dacă ne gândim la muzica clasică, așa că este, după părerea mea, locul ideal unde un tânăr muzician se poate dezvolta. Dar Viena oferă desigur mult mai mult în plan cultural, nu numai muzică la cel mai înalt nivel. Am încercat în acești patru ani să descopăr cât mai mult din muzeele de aici, să vizitez cât mai mult din acest oraș minunat, să merg la spectacole (nu doar de muzică clasică, dar și de teatru de exemplu). Însă, sunt încă departe de a spune că am epuizat tot ce era de văzut aici, Viena e prea frumoasă și are prea multe de oferit. Desigur, voi încerca, printre cursurile de la facultate și concertele pe care le am, să mă bucur în timpul liber în continuare de locurile frumoase de aici.
O poveste scrisă pe acorduri de pian
GdS: Dar pianul când a intrat in viața ta? Ce te-a determinat să nu-ți schimbi opțiunea de-a lungul anilor?
A.L.: Am început să cânt la pian de la vârsta de patru ani, desigur, fără vreun gând că va deveni ceva atât de serios. Nimeni din familia mea nu este muzician, iar părinții mei aveau gânduri foarte clare: să mă înscrie în clasa întâi la Colegiul Național „Frații Buzești“. Când eram la grădiniță însă, bunicul meu mergea cu mine la diverse cercuri la Palatul Copiilor. Am fost astfel la cercuri de desen, balet, șah, muzică ușoară și, printre multe altele, pian. Profesoara de pian de acolo, care preda și la Liceul de Artă, i-a convins pe părinții mei să mă înscrie în clasa întâi acolo. Apoi totul a venit de la sine: după terminarea clasei întâi, am câștigat deja primele premii la concursuri, iar peste ani rezultatele s-au acumulat considerabil, așa că m-am simțit tot timpul motivată să continui ceea ce fac.
GdS: Ai urcat pe scene importante. Cum se vede lumea de acolo?
A.L.: Peste tot pe unde călătoresc și cânt, întâlnesc un public foarte călduros și entuziast. Mă bucur foarte mult când oamenii vin la mine după concert să mă felicite, să îmi împărtășească gândurile lor despre interpretările mele și acest lucru îmi dovedește de fiecare dată că muzica este un limbaj universal care ne aduce pe toți împreună.
Anul acesta se împlinesc deja zece ani de când am apărut prima dată în calitate de solistă cu orchestra (împreună cu Orchestra Filarmonicii „Oltenia“ în Concertul KV 488 de Mozart) și am avut primul recital individual (la Filarmonica din Sibiu). Desigur, în acești zece ani, evenimentele au devenit din ce în ce mai importante (am cântat de exemplu cu orchestra la Filarmonica din Berlin, la teatrul Palatului Schönbrunn din Viena, la Ateneul Român din București, am avut recitaluri la St Martin-in-the-Fields la Londra, la Filarmonica din München, la Bösendorfer-Saal în Viena) iar, odată cu experiența acumulată, a susține un recital de o oră și jumătate în fața unui public de câteva sute de persoane devine a doua natură.
GdS: Ai cântat muzică de cameră în acompaniamentul unor artiști celebri. Cum ai descrie aceste experiențe?
A.L.: Sunt experiențe din care am avut foarte mult de învățat. Cred că muzica de cameră este foarte importantă pentru dezvoltarea unui solist – de fapt, cred că muzica pentru pian solo (mă refer aici și la concertele pentru pian și orchestră) și muzica de cameră sunt două părți ale aceleiași monede, care se completează una pe alta. Nu se poate una fără cealaltă. Eu am avut norocul să cânt din adolescență în formații de muzică de cameră nu numai cu colegi, dar și cu muzicieni consacrați. De exemplu, câștigând bursa Sonoro între anii 2010-2012, am avut ocazia să colaborez cu muzicieni care cântau pe marile scene ale lumii și erau deja profesori la facultăți de muzică în Europa sau în America. Puteți să vă imaginați ce impact poate avea pentru un tânăr învățăcel să cânte, să colaboreze în același ansamblu cu un artist pe care îl admira. De fiecare dată când am cântat într-o formație de muzică de cameră cu muzicieni foarte buni, m-am simțit foarte inspirată și am câștigat idei noi, pe care le-am aplicat apoi în piesele mele pentru pian.
„Anii se măsoară în amintiri frumoase“
GdS: Care au fost cele mai importante lecții pe care ți le-ai însușit?
A.L.: Am călătorit până acum destul de mult, am văzut multe locuri frumoase și am cunoscut oameni din foarte multe culturi (nu numai călătorind, dar chiar la Viena la facultatea unde studiez sunt oameni de pe toate continentele). Am învățat din toate aceste experiențe de până acum că este foarte important să fii deschis la nou, să asculți fără prejudecăți ce au oamenii de spus și astfel este foarte posibil să afli ceva nou și interesant. Am mai observat că nu cultura sau țara din care vii te definește ca om și ca fel de a gândi. Am învățat în timp că anii se măsoară în amintirile frumoase care îți rămân și că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment pe care îl petrecem alături de familie și de prieteni – fiecare clipă este unică.
GdS: Când vei reveni la Craiova pentru a încânta publicul de acasă cu acorduri de pian, pe scena Filarmonicii „Oltenia“?
A.L.: Din 2009 până acum, am apărut în fiecare an pe scena de acasă, de la Craiova, în recital sau în concert cu orchestra. Stagiunea 2015/2016 le aduce melomanilor craioveni un proiect foarte cosmopolit, în care fiecărei săptămâni îi este atribuită la Filarmonică o țară din Uniunea Europeană, cu muzicieni invitați din țările respective. Așa că stagiunea aceasta am luat o pauză de cântat la Craiova. Aproape de casa, voi cânta Concertul numărul 2 de Chopin la Filarmonicile din Râmnicu Vâlcea (8 februarie) și Pitești (11 februarie), iar pe 22 martie voi avea un recital la Ateneul Român din București. Abia aștept să revin la Craiova stagiunea următoare, în fața publicului de acasă!
GdS: Care sunt dascălii cărora le păstrezi o frumoasă amintire și care crezi că te-au ajutat să-ți croiești acest drum frumos?
A.L.: Sunt mulți dascăli care m-au ghidat pe acest drum de la începuturi până acum și mă bucur că am ocazia să le mulțumesc și în acest interviu. La început, Arabela Tănăse a fost cea care i-a convins pe părinții mei să mă înscriu la Liceul de Artă. În anii de școala primară, am lucrat foarte mult cu profesoara Sanda Niță și cu profesoara Mariana Ilie, cu care am continuat până în clasa a zecea. În liceu am fost eleva profesorului Mihai Ungureanu, solist al Filarmonicii din Craiova, pe care l-am simțit mereu ca un mentor. Rememorând anii de școală, trebuie să îi amintesc aici și pe câțiva dascăli foarte dragi, care nu m-au îndrumat din punct de vedere pianistic, dar am învățat foarte multe de la ei și îi păstrez în amintire drept niște oameni deosebiți: învățătoarea Viorica Diaconu (unul dintre motivele importante care i-a determinat pe părinții mei în primii ani de școală să rămân la Liceul de Artă a fost felul extraordinar al dumneaei de a preda), Alina Sârbu (profesoara de română, mi-a fost dirigintă în gimnaziu; datorita orelor dumneaei, am luat în clasa a șasea premiul întâi la Olimpiada județeană de limba română), Mara Nănău (engleză), Emanuela Ciolacu (franceză), Maria Barbărasă (istoria muzicii, mi-a fost dirigintă în liceu; o adevărată enciclopedie muzicală), Pavel Sopov (teoria muzicii), Edi Man (cor)… Pe tot parcursul anilor de școală, am participat la cursuri cu Walter Krafft din München și Csiky Boldizsar din Cluj, de la care am învățat foarte mult. Din 2012 la Viena, studiez la clasa profesorului Martin Hughes, un muzician și un om extraordinar, care simt că mi-a influențat foarte mult gândirea muzicală.
