Fabricat în Europa – Românce exploatate în industria hainelor de lux

Sute de mii de români lucrează în fabrici care fac haine pentru mărci ca Zara, Lacoste, Hugo Boss, Kenzo, Marc O’Polo. Occidentalii plâng de mila chinezilor care le fac hainele în condiții inumane, dar poartă liniștiți eticheta Made in UE. Care se traduce, uneori, prin Fabricat la Calafat.

Am cutreierat cele două țări de la periferia Uniunii Europene, am intervievat zeci de textiliste și m-am angajat într-o fabrică de confecții. Am descoperit că hainele scumpe din magazine sunt făcute de muncitori plătiți cu salariul minim, uneori chiar mai puțin, și ținuți sub teroare să nu povestească ce li se întâmplă.

Material apărut pe Casa Jurnalistului.

Sute de muncitoare de la fabrica de confecții se adună în jurul unei tarabe improvizate pe botul unei dube. Majoritatea sunt femei și au pregătit câte un leu, doi, pentru gustări care să le potolească foamea pe parcursul zilei. Se îngrămădesc ca la bâlci și apoi intră pe poarta fabricii.

Când ne intersectăm privirile, le spun că sunt jurnalistă și vreau să scriu despre cum e să lucrezi într-o fabrică. „Nu putem vorbi” — e reacția multora, urmată de șușotitul: „e rău, nu ne dau banii”. Le strecor bilețele cu numărul meu de telefon, în timp ce paznicul mă urmărește și raportează șefilor la telefon.

„Ajutați-ne, dacă puteți!”, îmi strigă niște femei care trec rapid pe lângă mine cu ochii la aparatul foto.

Seara ajung la Cristina, o muncitoare de 34 de ani care a acceptat, sub anonimat, să își spună povestea. Împarte o căsuță de beton de două camere cu soțul, fiul și soacra ei. Este singura din familie care lucrează cu normă întreagă și e speriată — nu are bani. Muncește, dar rămâne săracă.

„Muncă, muncă, muncă — dar fără plată”, se plânge ea. Teoretic, ar trebui să câștige lunar salariul minim, 975 lei, din care se scad taxe și rămân puțin peste 700. Practic, primește bani o dată la două-trei luni, de multe ori sub nivelul salariului minim.

De la sfârșitul lui ianuarie până la jumătatea lui iulie, Cristina spune că a fost plătită doar de două ori, cu 1.500 de lei în total pentru o jumătate de an de muncă. „Femeile izbucnesc în plâns în fața șefului și spun «vă rog să-mi dați banii mei, pentru că nu pot să-mi hrănesc copiii».”

Cristina se consideră mai norocoasă decât multe dintre colegele ei de la fabrică, pentru că nu are de plătit împrumuturi la bănci și locuiește la țară, unde își cultivă singură hrana.

Își amintește cu nostalgie de o fostă fabrică de conserve din apropierea Calafatului, unde avea un salariu decent cu vreo 10 ani în urmă. Afacerea privată a dat rapid faliment, iar Cristina nu a mai avut unde să lucreze până s-a deschis fabrica de confecții, în 1997. Zvonurile despre investitori circulă prin orășel ca o proorocire: „Duamnee, dacă ar deschide o altă fabrică aicea, ne-ar salva, zău.”

Fabrica de tricotaje Maglierie Cristian Impex este o investiție italiană și principalul angajator din zonă, cu în jur de 1000 de angajați. Produce confecții pentru nume mari precum Kenzo, Escada, Marc O’Polo, Faconnable și Inditex, gigantul spaniol printre mărcile căruia se numără Zara și Massimo Dutti. Presa locală scria că a produs și pentru Hugo Boss sau Pierre Cardin.

Fabricile jonglează cu mai multe branduri. Brandurile mută producția în funcție de nevoi. Nevoia #1 e costul cât mai mic.

În aprilie 2014, peste 300 de angajați de la fabrica Maglierie Cristian au pornit o grevă spontană, fiindcă nu-și mai primiseră salariile și le era teamă că nu vor avea ce pune pe masă de Paște.Cristi Deșeanu, unul dintre liderii protestatarilor, a fost concediat, alături de vreo 30 de persoane.

I-am sunat pe reprezentații români ai fabricii să dicutăm despre salarii, proteste și concedieri. Directorul Marian Păsat mi-a tăiat-o scurt: „Nu a fost nimeni concediat din inițiativa angajatorului. Deșeanu și-a dat demisia!”. Dar documente oficiale ale companiei arată că firma l-a dat afară în urma unei anchete disciplinare care a tras concluzia că acesta a luat parte la o grevă neautorizată și că a adus prejudicii de imagine fabricii.

Deșeanu era mecanic la fabrică și se ocupa de programarea și întreținerea mașinăriilor. Salariul său oficial era în jur de 1100 lei pe lună (mai mare decât al muncitoarelor), dar nici el nu îl primea tot timpul întreg. Au fost luni când n-a luat decât 600 de lei.

„La cât câștigam acolo, nici o familie nu am putut să îmi fac”, spune Deșeanu. Locuia împreună cu părinții. După ce a fost dat afară, și-a găsit un alt post tot în domeniu, la o fabrică din județul Dâmbovița, la 250 km de casă. Acum stă cu un coleg într-o locuință închiriată de companie și câștigă puțin peste salariul minim, dar se bucură că aici nu întârzie plata.

Cătălin Mohora, inspector la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj, județul în care se află orașul Calafat, spune că poate fi legal ca un angajator să plătească sub salariul minim. În anumite situații, cum ar fi cererea scăzută pentru produsele sale, angajatorul poate să taie orele de muncă și să scadă plata.

De asemenea, legea nu sancționează neplata salariilor la timp, potrivit Inspecției Muncii. Dacă salariile întârzie, inspectorii trebuie mai întâi să-i ceară angajatorului să facă plățile și pot da amenzi doar dacă firma nu se conformează după această somație.

Inspectorul Mohora spune că Maglierie Cristian este unul dintre cazul fericite din industria confecțiilor. Unele companii, spune el, încearcă să forțeze limitele legii ca să evite plata salariilor și a taxelor — spre exemplu prin modificarea contractelor după ce au fost semnate sau obligându-și angajații să facă ore suplimentare neplătite.

Incidentul care a făcut cunoscută fabrica Cristian Maglierie pentru inspectori, autorități și medici a fost în 2013, când aproape 70 de muncitoare au ajuns în spital din cauza intoxicațiilor, după o dezinsecție. „Ei au zis că au adus o soluție din Italia, nu știu ce era”, povestește Cristina.

„Eu am căzut pe hol, cu capul de fântână”. Cristina spune că, înainte de leșinuri, femeile au tot cerut voie să iasă în curte, fiindcă se simțeau rău.

„Zicea șefa: «taci și munciți, ce încolo și încoace, că vă e lene să munciți și de aia, ce miroase?» Și noi am zis: «doamnă, uite ce miroase, că nu putem să stăm». Șefa: «Fir-ați ale dracu’, intrați la lucru de putori că nu aveți poftă». Până au început: una vomita, una cădea, numai așa era.”

Se mai leșină în fabrică, dar nici chiar așa. Cristina spune că în iulie 2015 a văzut cum trei femei din secția sa au leșinat de la căldură. Își amintește că un supervizor italian a râs de ele și a spus că va trebui să facă un cimitir în curtea din spate dacă se mai prăbușesc multe femei. „Avea chef de glume”, spune Cristina.

Fabrica este dotată cu aparate de aer condiționat, dar nu sunt de ajuns ca să facă față căldurii generate de mașini și fiare de călcat, spun muncitorii cu care am vorbit.

Anul trecut în septembrie, Inditex a declarat că auditurile realizate la fabrica din Calafat au concluzionat că aceasta respectă codul lor de conduită. Mai târziu, în ianuarie 2016, m-a informat că acest furnizor este sub un plan de corecție. „În următoarele săptămâni se vor derula noi audituri sociale la furnizor. După acestea, furnizorul va primi fie o autorizație pentru continuarea colaborării cu Inditex, fie va fi blocat în mod categoric”, a scris compania.

Calafat, un oraș de la Dunăre cu vreo 17.000 de locuitori, a devenit un centru industrial pe vremea lui Ceaușescu. Însă puține dintre fabricile sale au supraviețuit tranziției la capitalism din anii 1990. Acum a rămas una singură.

Viceprimarul orașului, Dorel Mitulețu, stă la biroul său, lângă steagul României și al UE. Povestește cu exasperare câte eforturi face primăria pentru a atrage investitori. Nu înțelege de ce orașul lui are norocul unei case bântuite. În contextul acesta, fabrica Maglierie Cristian este „gura de oxigen” a regiunii.

„Nu îți poți permite să te cerți cu asemenea oameni, pe considerentul că dacă ți-a închis ai creat deja o problemă socială foarte gravă”, explică viceprimarul, care recunoaște că munca în fabrică este „o slujbă foarte grea pentru femei”, mai ales vara, când e foarte cald: „Sărmanele pică cum pică muștele”.

Proprietarii majoritari ai fabricii din Calafat sunt Enzo Mantovani, fondatorul unui brand de lux de haine din cașmir, și cei doi fii ai săi, Cristian și Gianluca. Cel din urmă este și administratorul business-ului din România, care a anunțat o cifră de afaceri de peste 37 de milioane de lei în 2014, potrivitMinisterului Finanțelor Publice. În ultimii ani au declarat că nu au făcut niciun profit. Se prezintă drept una dintre cele mai mari fabrici de confecții din România, „recunoscută atât în țară cât și în afara ei” și declară că filosofia firmei este „satisfacția obligatory a clienților”.

Fabrica a primit în 2012 fonduri europene în valoare de 26.610.214 lei. Pe muncitori nu i-au ajutat prea mult banii europeni, mulți nici măcar nu folosesc noul spațiu de luat masa fiindcă pauza e atât de scurtă încât nu își permit să piardă timp pe drum.

Brandurile de modă își trimit uneori oamenii să verifice fabricile pe care le contractează. În vara lui 2015, un reprezentant Lacoste a vizitat fabrica din Calafat, care lucra non-stop ca să producă pulovere în dungi pentru firma cu crocodil, spune Cristina. Muncitorii erau organizați în două schimburi a câte 12 ore. „Lucram la foc continuu, (…) cât o să mai rezistăm nu știam nici noi, că ne întrebam una pe alta”, își amintește Cristina.

De obicei, reprezentanții brandurilor vin, se uită și pleacă. De data asta, bărbatul între două vârste a început să pună întrebări cu privire la condițiile de lucru. O șefă de departament era terifiată după discuția cu el — dacă a spus ceva ce nu trebuia? Toți muncitorii sunt instruiți să nu se plângă. Unii au fost dați afară pentru ca ceilalți să nu îndrăznească să mai vorbească cu persoane din exterior. I-am întrebat pe cei de la Lacoste despre vizita din fabrică, dar ei s-au făcut că nu înțeleg și apoi n-au mai răspuns deloc.

Brandurile sau fabricile din industria modei comandă audituri sociale, ca să verifice dacă condițiile de lucru sunt conforme standardelor internaționale. Firme specializate sau ONG-uri vizitează fabricile și vorbesc cu muncitorii pentru a se asigura că aceștia lucrează în condiții decente.

În țări ca România și Bulgaria, auditările au apărut abia prin 2008, dar eficiența lor e împiedicată din mai multe cauze, crede auditorul Rodica Soldea, care lucrează în domeniu de aproape un deceniu. Pe de o parte, fabricile nu se îngrămădesc să solicite audituri, pentru că multora „le este teamă să cheme un auditor competent”, care să le observe problemele și să îi pună să le remedieze. Practic, un auditor competent este cel acreditat la rândul său de evaluatori recunoscuți, la care însă majoritatea fabricilor nu apelează, fie pentru că au probleme de ascuns, fie fiindcă vor să cheltuiască mai puțini bani pe audit, explică Rodică Soldea.

Pe de altă parte, nici companiile mari, cu audit certificat, nu asigură întotdeauna condiții decente pentru muncitori. Cele două fabrici din Bangladesh și Pakistan unde incendiile au ucis sute de lucrători în 2012, beneficiaseră de audituri sociale realizate de organizații recunoscute, care evidențiaseră probleme, însă fabricile au continuat să funcționeze.

Controalele pot identifica abuzuri grave, cum ar fi exploatarea muncii copiilor, dar detectează mult mai greu probleme mai puțin evidente, cum ar fi întârzierea plății salariilor sau neplata orelor suplimentare. Auditorii stau în fabrici doar câteva ore pe parcursul a trei-patru zile, iar muncitorii sunt amenințați de management să nu se plângă.

Carmen Ciobanu în locuința sa din satul Sultana. Foto: George Popescu

În 2014, Carmen Ciobanu, o femeie de 38 de ani, mamă a trei copii, din satul Sultana, și-a convins prietena să se angajeze amândouă la o fabrică de confecții din Călărași.

Ioana Ganea, prietena lui Carmen, era nemulțumită de jobul ei. Lucra la o fabrică de confecții din București, la 90 de kilometri de casa ei, așa că pierdea zilnic peste patru ore pe drum — autocarul fabricii lua femei din sate pe o rază de peste 100 de kilometri.

Primea un salariu decent, de 1500 lei. Însă mama acesteia, în vârstă de 72 de ani, era tot mai bolnavă; soțul îi murise, iar fiul avea propria familie. Jobul mai aproape de casă, de la fabrica Zendoo Style, din Călărași, părea să fie o soluție. Fabrica, aflată la vreo 20 de kilometri de satul femeilor, produceaîmbrăcăminte pentru diverse firme occidentale.

Femeile au început să muncească la fabrică în ianuarie 2015 și nu a durat mult până să se ducă pe apa sâmbetei speranțele lor pentru o viață mai bună.

Sunt în curtea lui Ganea, la o măsuță mică, veche și înclinată — precum casa femeii. Fumează agitat și povestește cu lacrimi în ochi despre mama ei și cât de greu îi este să aibă grijă de gospodărie, mai ales acum, după experiența de la Zendoo Style, unde a crezut că „o să fie bine și, când colo, (a fost) un calvar, un măcel”.

Ioana Ganea (dreapta) și mama sa în grădina casei lor din satul Sultana. Foto: George Popescu

Volumul de muncă cerut era imposibil. Muncitoarele erau instruite să nu vorbească una cu alta și să nu meargă la toaletă doar în caz de urgență. „Tot timpul se țipa HAIDE HAIDE HAIDE! Știi ce înseamnă cuvântul ăsta, haide, să ți-l spună exact ca la niște sclavi?”, se plânge Ganea.

Directoarea fabricii, Vasilica Sterschi, mi-a spus la telefon că nu putea plăti salarii pentru muncă insuficientă și nu putea să accepte «Nu pot munci mai mult» ca scuză. „Dacă (lucrătorul) se duce la veceu și îți răspunde «Atâta pot», nu pot să îl pontez la «Atâta pot».”

Ganea, Ciobanu și încă vreo zece femei au decis să renunțe la job. „De la mine a pornit totul”, crede Ganea, pentru care ultima picătură a fost când directoarea a anunțat că le va tăia pauza pentru masă de 15 minute. Înainte, pauza tăiată era pedeapsa pentru lucrătoarele care făceau greșeli, acum urma să se aplice tuturor pe motiv că „nu își îndeplineau norma”, spune Ganea. În contractele de muncă scrie că angajatul are obligația să-și îndeplinească normele de lucru stabilite de angajator, dar nu precizează care sunt acestea.

Ganea a confruntat-o pe Sterschi și i-a cerut să nu le scoată pauza care era pentru ele „ca o gură de oxigen”. A fost refuzată, așa că i-a spus directoarei că va demisiona. Sterschi a refuzat-o, la fel ca pe alte femei, amenințând să le dea în judecată în caz că nu se răzgândesc. Unele femei nu s-au mai dus la job, altele au continuat să lucreze, de teamă.

Când s-au accentuat conflictele muncitoarelor cu patroana lor, Ganea povestește cum a încercat să le unească pe femei pentru a-și cere drepturile și toții banii care li se cuveneau. Nu a reușit și i s-a părut că celorlalte muncitoare le este frică. Așa că a pornit singură pe străzile din Călărași și a întrebat în stânga și-n dreapta unde este Inspecția Muncii. Inspectorii au ajutat-o să depună plângere, iar, în nici o lună, a primit banii pentru zilele de concediu — 200 de lei. Le-a inspirat pe alte femei să depună plângeri la Inspectoratul Teritorial de Muncă. Una dintre ele mi-a spus că regretă că nu s-au organizat, poate așa ar fi câștigat mai multe.

E aproape imposibil ca muncitoarele să se organizeze formal și să își ceară drepturile. În 2011 s-a modificat Codul Muncii, ceea ce a îngreunat înscrierea muncitorilor în sindicatele naționale și a anulat contractele colective la nivel de sector, care puteau împinge puțin mai sus salariile, explică Doru Lascu, președinte Federația Lucrătorilor din Industria Ușoară Confpeltex. Fiindcă nu se mai înscriu noi membri și nu mai au nicio putere de negociere, sindicatele din confecții mor încet. „Interesant este că primii după ‘96 care s-au împotrivit cel mai tare sindicatelor (…) au fost exact cei care au venit din Uniunea Europeană (investitori, n.r.) care știau ce înseamnă sindicalismul, (…) și aici nu îl acceptau”, spune Lascu. În majoritatea fabricilor de confecții din România, organizarea muncitorilor este doar de formă: ei au un reprezentant numit și plătit de management.

Am mers să vorbesc cu directoarea Vasilica Sterschi la biroul ei din Călărași, chiar în incinta fabricii cu iz comunist. Are o bluză albă cu model auriu și un sacou negru șic. „Uite, ăsta e de la Zara, făcut de mine”, spune ea în timp ce își dezbracă sacoul și-mi flutură eticheta în față. Se duce la un raft cu haine ordonate pe umeraș, prinde de mânecă o bluză verzuie cu model de șarpe, „uite încă o Zara”, apoi spune că nu-i mulțumită de colaborarea cu brandul. “Zara, știți cât plătește Zara în România? 0,80 de euro (pe produs, n.r.).”

Gigantul Inditex, din care face parte Zara, neagă colaborarea cu firmele controlate direct sau indirect de Sterschi. La fel și brandul Debenhams, pe care Sterschi l-a indicat ca principal client.

Foto: Cristian Neagoe

Patroana stă la biroul ei și povestește că românii nu vor să muncească, iar femeile din fabrica ei preferă să stea pe Facebook și să își urmărească amanții. Se gândește tot mai serios să aducă muncitori din China, deja a făcut câteva vizite în țara comunistă unde oamenii „muncesc ca roboții” pe salarii mici. Spune că ea dă salarii de peste 1300 lei (300 de euro) în mână celor din fabrica ei, iar ei tot nu muncesc.

Contractele femeilor cu care am vorbit arătă însă că erau încadrate cu 975 de lei, ceea ce înseamnă că rămâneau, după reținerea taxelor, cu vreo 730 de lei în mână.

Vasilica Sterschi îmi repetă că este o economistă și afaceristă corectă, care nu recurge la ilegalități, ca alții din domeniul confecțiilor. Însă Inspecția Muncii spune că între 2013 și 2015 controalele făcute acolo au descoperit nereguli ca neplata salariilor, nerespectarea duratei maxime de lucru sau a repausului săptămânal. „În urma acestor nereguli, angajatorului i s-au dispus măsuri pentru realizarea deficienţelor iar pentru nerealizarea acestora a fost sancţionat”, scrie în răspunsul oficial al Inspectoratului Teritorial de Muncă Călărași.

În mai 2015, Vasilica Sterschi și soțul acesteia, Ion, care deține fabrica, au fost condamnați pentru evaziune fiscală și au primit o pedeapsă de șase luni de închisoare cu suspendare. În același an au lichidat firma Zendoo Style. Am întrebat-o cum comentează sentința și, după ce mi-a spus să-mi văd de treabă și să nu o mai caut, m-a sunat și m-a amenințat timp de 15 minute. Discuția s-a încheiat așa:

Eu: Îmi cer scuze, dar eu am treabă, dacă mai este ceva legat de material, vă rog să îmi spuneți, altfel…

Vasilica Sterschi: Dvs. nu aveți nici un material, doamnă, da, aveți niște reclamații de la niște fufe, care una din ele este rudă cu dvs., da, știm și asta. Să vă ferească sfântu’. Și chiloții de pe dvs. îi iau.

Eu: Bine, mulțumesc, la revedere.

Vasilica Sterschi: La revedere.

* Nu sunt rudă cu nicio muncitoare din fabrica acesteia.

Zendoo Style, firma care deține fabrica din Călărași, a raportat o cifră de afaceri de peste 1.600.000 de lei în 2014 și a declarat că are 82 de angajați. În octombrie 2015 a fost declarată falimentară, dar Vasilica Sterschi continuă să facă afaceri în domeniul confecțiilor, după cum ea însăși susține în interviul din ianuarie 2016, când am vizitat-o în biroul fabricii din Călărași. În biblioteca din spatele ei era expusă o diplomă pe care era menționată firma de confecții Ziva Lohn, înregistrată la Ministerul Finanțelor cu un singur angajat, dar când am întrebat-o dacă e noua ei companie, mi-a tăiat-o scurt că nu are absolut nicio legătură cu aceasta. Am continuat să o întreb cum de mi-a dat ca adresă de corespondență e-mailul companiei respective, dacă nu are nici o legătură cu ea. A invocat o doamnă care îi redirecționează mesajele și a revenit la jigniri și amenințări față de mine.

Incognito într-o fabrică

Plată slabă și condiții proaste endemice

Un raport privind Europa de Est și Turcia, publicat anul trecut de Clean Clothes Campaign, un grup internațional care militează pentru îmbunătățirea sectorului, a găsit că salariile de mizerie, condițiile de lucru periculoase și orele suplimentare forțate sunt „endemice pentru întreaga industrie de confecții”.

„Consumatorii au această idee preconcepută — Fabricat în Europa, deci trebuie că e echitabil”, spune Corina Ajder, cercetător în cadrul organizației. „Dar nu e așa”.

Grupul a constatat că salariile minime pe plan național plătite în multe cazuri în industria confecțiilor erau sub limita sărăciei în toate țările incluse în cercetare — și cu mult sub minimul de subzistență estimat pentru o familie de patru persoane. Atât în România, cât și în Bulgaria, salariul minim era doar circa 20% din acest „salariu de subzistență”.

O altă organizație nonprofit care a auditat de-a lungul timpului fabricile din numeroase țări, inclusiv România, este Fair Wear Foundation. Miza lor este să responsabilizeze brandurile, astfel încât să le pese de condițiile în care sunt lucrate colecțiile lor, spune Rosan van Wolveren, coordonatoare a proiectului pe România. În 2014 au inclus traininguri de informare pentru muncitorii din fabricile românești și bulgărești. Înainte, acest tip de program era croit doar pentru țările asiatice, fiincă acolo erau cele mai mari abuzuri. Până când au început să le descopere și în cele două state est-europene.

Patronii de fabrici din România și Bulgaria spun că nu pot face prea multe ca să crească salariile în condițiile în care brandurile pun presiune să țină prețurile jos.

„Doar asta vor, ca prețurile să fie jos, jos, jos și atât”, spune Radina Bankova, președinte al Asociației Bulgare a Producătorilor și Exportatorilor de Confecții și Textile. Dorința brandurilor de a menține costurile jos se răsfrânge în primul rând asupra salariilor. Asta fiindcă, pentru un patron de fabrică, costul cu muncitorii este de peste 60% din totalul costurilor de producție. Și cum nu poate tăia plata către utilități sau transport și nici să își diminueze profitul, taie la salarii.

În unele cazuri, totuși, muncitorii au reușit să se organizeze și să facă presiuni pentru condiții mai bune.

Povestea angajatorului

În 2007, muncitorii au intrat în grevă la fabrica Pirin-Tex din orașul bulgar Gotse Delchev, situat într-o zonă montană, aproape de granița cu Grecia. Ei cereau 100 de euro în plus la salariu.

Bertram Rollmann, proprietarul german al fabricii, a fost șocat. Considera că de când preluase fabrica, în urmă cu 14 ani, depusese mari eforturi pentru a menține relații bune cu muncitorii. Salariile creșteau în fiecare an și erau peste media sectorului, spune el.

„Cu ce am greșit?” se întreba Rollmann, în vârstă de 59 de ani.

Investitorul era un veteran al industriei confecțiilor. Bunicul său a fost croitor, ca și mama și tatăl său. Tatăl său a deținut o fabrică de îmbrăcăminte în Germania „în timpul epocii de aur a industriei”, așa cum descrie Rollmann anii 1970 și 1980, când brandurile aveau alte priorități.

„În acea perioadă, cererea se axa pe capacitate de producție și calitate respectabilă… iar brandurile nu solicitau o cotă atât de mare din preț”, spune el în biroul său din fabrică.

În prima parte a anilor 1980, familia sa a deschis o fabrică în Grecia. Până la mijlocul decadei, piața a devenit din ce în ce mai preocupată de generarea de profituri cât mai mari, spune Rollmann, iar colapsul comunismului în 1989 a deschis calea către o forță de muncă nouă și ieftină în estul Europei.

Rollmann a prevăzut că va urma un val uriaș de externalizare a forței de muncă și a decis să pătrundă și el în regiune. A găsit autorități locale cooperante la Gotse Delchev, un oraș de vreo 20.000 de locuitori, și a deschis fabrica în 1993. Afacerea a ajuns să aibă peste 2.000 de angajați și este cea mai mare fabrică de îmbrăcăminte din Bulgaria.

Fabrica se află într-o clădire mare cu două niveluri, iar halele de producție sunt mai mari decât trei terenuri de fotbal puse la un loc (30.000 de metri pătrați). Are un departament de formare unde angajații învață să coasă, dar li se predau și subiecte ca limbile străine și istoria. Există laboratoare pentru crearea culorilor pentru țesături, camere de reciclare și o creșă.

Dar în 2007 muncitorii au considerat că nu primeau destul. Greva lor era încurajată de recenta admitere a Bulgariei în Uniunea Europeană. Doreau ca acum să fie plătiți la un nivel mai apropiat de cel al vest-europenilor.

Până și unul dintre liderii lor de sindicat era de părere că cererile lor erau nerealiste. Dar Rollmann a mers la clienții săi, marile branduri, și le-a cerut să-i ofere prețuri mai bune pentru produsele sale. Ca rezultat, spune el, și-a pierdut cel mai mare client, care era, de asemenea, unul dintre cei mai vechi și contracta 25 la sută din producția fabricii.

Alte branduri, totuși, au fost de acord să plătească mai mult. Greva s-a terminat după 17 zile, când Rollmann a putut să ofere o creștere salarială de aproximativ 60 de euro. În prezent, spune el, salariul mediu în fabrica sa este în jur de 415 euro.

Rollmann e de părere că salariile și condițiile se îmbunătățesc treptat în sector, pe măsură ce campaniile și articolele din media despre tragedii precum cele de la fabricile de confecții din Asia fac ca brandurile să simtă presiune din partea consumatorilor.

„Acum reacționează”, spune Rollmann. „Atitudinile publicului se schimbă”.

*

Când îți cumperi o haină de firmă, te-ar costa doar un leu jumate în plus pentru ca muncitorii care care au făcut-o să aibă un salariu decent. Un studiu făcut în Thailanda arată că, pentru a mări salariul fiecărui lucrător cu 90,53 euro, costul de producție al fiecărui articol vestimentar ar trebui să crească doar cu 0,29 Euro.

Probabil că majoritatea oamenilor ar accepta să plătească puțin în plus și să fie cu sufletul împăcat. Dar mecanismul prin care haina ajunge din mâna muncitorului pe umerii consumatorului elimină posibilitatea alegerii. Sistemul e aproape complet dezumanizat.

La finalul zilei, singurul lucru care contează e prețul cel mai mic.

*

Un reportaj de Laura Ștefănuț
Factchecking: Andrew Gray
Foto: George Popescu, Laura Ștefănuț
Ilustrație: Andrei Runcanu
Au contribuit Cristian Neagoe, Vlad Ursulean și Matei Bărbulescu.

Acest articol a fost produs în cadrul Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, cu sprijinul ERSTE Foundation și al Open Society Foundations, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network.

Notă: Am solicitat reacții de la toate brandurile de modă numite în acest articol, cerându-le, între altele, să precizeze dacă au lucrat cu fabricile menționate. Reacțiile primite de la acele branduri care au răspuns au fost incluse în articol. Majoritatea nu au răspuns.