Volumele de ieri, spațiu de imaginație și căutare, hrană a sufletului, surprind în rânduri negre pe foi îngălbenite imagini din trecut, satisfăcând setea de cunoaștere a călătorului prin vremuri de altădată. Timpul aleargă cu pași repezi, lăsând în urmă trecutul cu farmecul său, tablouri cu oameni de odinioară.
O carte se deschide și crâmpeie ale secolului XIX din Craiova se creionează. Schimbările economice, politice aduc cu ele modificări ale vieții oamenilor. Pe ulițele orașului își fac apariția trăsuri aduse de la „Beciu“, rădvane și căruțe englezești vopsite în culori tari, bătătoare la ochi cu vizitii muscali îmbrăcați la mare ținută. Odată ce tropotul cailor se stinge la semnul lor, își face apariția o doamnă, aducând cu ea semnul schimbării. „Pieptănătura femeilor se schimbă, capul nu mai este acoperit cu basmale sau marame, cucoanele, boieroaicele, e drept foarte puține la număr în primele decenii ale secolului XIX, optează pentru peruci, pălării cu pene, renunță la condurii de Țarigrad și poartă pantofi, iar uneori țin în brațe un cățel mic, cu părul mare sau un «cort german» (umbrelă) dacă plouă, iar dacă e zăpușeală «apărătoare» (evantai), spune Nicolae Iorga“, după cum se notează în lucrarea lui Paul Rezeanu, „Craiova. Amintirile orașului“.
Unde oare era cel mai potrivit loc de etalat ținutele decât balurile, cu dansuri și muzică occidentală, care încep să fie gustate, căutate.
Un aer străin
Dacă în primele decenii ale secolului XIX și îndeosebi pe timpul domniilor fanariote, dregătorii purtau dulămuri îmblănite, erau încinși în bâraie înflorate, purtau calpace solemne sau erau îmbrăcați în găitane aurite, iar pieptul le era plin de decorații, după 1830 ținuta s-a schimbat complet. Domnii, tinerii afișau redingote negre, frac, joben, monoclu și ceasornic englezesc cu lanț.
La brațul lor, doamnele purtau ținute în vogă la Viena sau Paris. „Decolteurile, dantelele și bijuteriile sunt tare căutate de cucoane. Ba, se fac chiar călătorii speciale la Viena și Paris pentru a se îmbrăca, pentru a fi în pas cu moda (și, să nu uităm că, o călătorie la Paris, dus-întors, pe lângă faptul că era o adevărată aventură – starea drumurilor, confortul poștalioanelor, al hanurilor – dura cel puțin două luni…)“, se notează în lucrarea „Craiova. Amintirile orașului“. Călătorii se făceau și cu diligența spre București. „La 1862, diligențele plecau spre București în zilele de luni, joi și sâmbătă, la orele 12.00, și după aproximativ 27 de ore ajungeau la destinație. Drumurile erau proaste, iarna frig, vara cald și praf. Caii trebuiau schimbați din poștă în poștă. Se călătorea, în general, și noaptea. Surugiii înjurau de mama focului… Trebuiau trecute ape, vaduri, dealuri și vâlcele. Doar Argeșul și Oltul se treceau pe pod plutitor…“, se specifică în lucrarea ce poartă semnătura lui Paul Rezeanu.
A fost și moda olacului, de care pomenea în „Memoriile“ sale, Constantin Argetoianu, care amintea că pe la 1856, tatăl său (peste ani generalul Ioan Argetoianu), pe când era elev militar la București, vara venea la Craiova în olac. „Olacul era un cărucior pe două roți, fără arcuri, înhămat cu patru sau șase cai care mergeau tot în zălog și se schimbau din poștă în poștă. În olac, în lipsa arcurilor, se punea pentru comoditatea călătorului un braț de paie sau de fân peste un teanc de mărăcini. Surugiul conducea numai în chiote și pocnituri din bici, călare pe rotașul din stânga. Olacul reprezenta rapidul… și străbătea distanța de la București la Craiova în 24 de ore de mers continuu…“, consemna Constantin Argetoianu.
Și tinerii craioveni întorși de la studii aduceau cu ei alte schimbări, cel puțin în ceea ce privește vestimentația. Se purtau haine croite după moda de pe Champs Elysees, flori la butonieră, baston, pălărie melon, mănuși albe, la mare concurență cu decolteurile și bijuteriile doamnelor.
Sub influența modei pariziene
Deceniile șase-șapte ale secolului al XIX-lea au venit cu alte influențe. Alte personaje au compus tabloul acelor vremuri, printre ele bărbați ce purtau mustață și barbișon, imitații după Napoleon al III-lea. La brațul lor erau doamnele din înalta societate ce purtau toalete scumpe, rochii „Malacoff“ din catifea, brocart ori mătase, pe schelet de sârmă, mai apoi din jupoane scrobite, corset, volane, broderii fine. Bijuteriile din aur, pietre prețioase, tabacherele cu filigran aveau mare căutare. Plimbările cu echipaje tot mai luxoase se făceau la Grădina publică, se mergea cu trăsura la teatru sau în vizite. „Cucoanele aveau zile cu ore de primire. La unele serate, jocul de cărți și băuturile fine erau admise, la altele ba… Și limba saloanelor era franceză. Se cânta la pian, se recita din Alecsandri sau din poeți francezi, se fuma și se beau multe cafele. Se vorbea inteligent, iar adesea «valoarea se judeca după umbra pe care oamenii o aruncau»“, scrie în „Craiova. Amintirile orașului“.
O figură emblematică
Dintre toate personajele acestui tablou de epocă, o figură se distingea. Era cea a Luciei Romanescu. „Purta cu aceeași eleganță costumul popular și rochia complicată de la Paris. Multe fotografii o înfățișează în rochii de mătase densă, cu sute de năsturași, cu volane de dantelă, cu corsaj format dintr-o armătură de balene pe sub care se ghicește corsetul foarte strâns. Așa apărea ea în fața oaspeților care opreau trăsurile pe Calea Unirii și coborau pe trotuarul de piatră cubică ce șerpuiau pe lângă poarta de stejar“, se notează în lucrarea Elvirei Ecaterina Ivănescu, „Casa Romanescu“.
Imaginile dispar odată ce coperțile cărții îmbrățișează foile fragile roase de timp, pentru ca mâine, din nou, poveștile din trecut să reînvie.
