Imaginile cu birjari îmbrăcați în fustanele de catifea neagră, plimbările pe Calea Unirii, bătută de mulți craioveni, mesele servite la Minerva, senzația trăită în cearșafurile de olandă, cu panglicuțe roz, din casa bunicii din Valea Vlăicii, creionează tabloul Băniei de odinioară văzut prin ochii unui copil.
Pagini de volum se deschid iar pentru a creiona imagini din Craiova de altădată. Volumul ce poartă pe copertă titlul „Pe urmele mele în două lumi România – SUA“ este „Romanul unei vieți – istoria unei epoci“, cea în care a trăit Simona M. Vrăbiescu Kleckner. Descendentă a unei ilustre familii româneşti, fiică şi respectiv nepoată a lui Gheorghe Vrăbiescu şi Nicolae Vrăbiescu, remarcabili jurişti din perioada interbelică, născută în București, Simona Vrăbiescu Kleckner ajunge deseori în Craiova, orașul rădăcinilor sale, care a rămas în conștiința sa ca „orașul vacanțelor, al veseliei de neuitat, întreruptă însă în septembrie 1939 de al Doilea Război Mondial“, după cum ea înseși nota în volumul amintit.
De la București la Craiova
La brațul autoarei călătorim în timp pentru a descoperi, prin ochii săi de copil, Craiova de odinioară. De la București, din Gara de Nord, plecăm spre Craiova. „Când apărea trenul, mă uitam la șirul de vagoane și la locomotiva cu roțile mari, vopsite în roșu, scoțând un pufăit și un fluierat de-mi astupam urechile. Tata și unchiul Nicu răsuflau ușurați când reușeau să ne vadă instalați în vagoane cu geamantanele sus în plasele de deasupra canapelelor tapisate cu catifea roșie… La ora mesei mergeam la vagonul restaurant elegant, cu fețe de masă și șervete de olandă scrobită și chelneri în costume închise. După vreo cinci ore, forfota coborârii începea în apropiere de orășelul Balș, din cauza acelorași bagaje care trebuiau coborâte în câteva minute de popas la Craiova, înainte ca trenul s-o pornească spre Timișoara“, se notează în lucrarea „Pe urmele mele în două lumi România – SUA“.
În gara din Craiova, bagajele erau încărcate în două trăsuri, cu birjari îmbrăcați în fustanele de catifea neagră, cu un brâu roșu de mătase lucioasă, care opreau în strada Mântuleasa, la numărul 6, lângă biserica cu același nume de pe Calea Unirii. Locuința era proprietatea lui Alexandru Branețu, fratele bunicii autoarei lucrării.
În atmosfera caselor de altădată
După ce noaptea cobora pentru ca o nouă zi să înceapă în cântul cocoșilor și tropăitul cailor pe caldarâm, fetița de atunci îmbrăca cea mai frumoasă rochie pentru a merge în vizite. Un popas în casa familiei Vorvoreanu aduce cu sine creionarea imaginii uneia dintre cele mai mari case boierești din Craiova. „Nenea Gogu (Gheorghe Vorvoreanu) și tante Pauline au refăcut, între anii 1929 și 1933, biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, una dintre cele mai vechi biserici din Craiova, și nu departe au ridicat, între 1904 și 1906, una din cele mai mari case boierești în Craiova – un palat impunător în stil baroc, cu pictură de Francisc Tribalsky, aflat lângă fosta casă a bunicului meu, Iorgu Vrăbiescu. Palatul avea două etaje legate între ele printr-o scară de marmoră impozantă, saloane cu tavane aurite, pereți cu oglinzi imense, candelabre de cristal, covoare superbe“.
Nici o casă însă nu o egala pe cea a bunicii din cartierul Valea Vlăicii, de pe strada Severinului nr. 38, perpendiculară pe strada Jianu. „Casa avea o grădină frumoasă cu trandafiri și gazon, dând spre stradă. În spate erau grajduri pentru cai și remiză pentru trăsură, atunci când venea de la conac… Holul conducea spre o mulțime de încăperi splendid aranjate… Am în fața ochilor salonul chinezesc cu pereții acoperiți cu draperii de mătase, două taburete tapisate cu mătase albă brodată cu motive chinezești, cu marginile de mătase încrețită neagră, o masă încrustată pe care stătea falnic un leopard de mărime impresionantă, gata să pornească în fugă către ce vedea el în depărtare, și multe vaze sau bibelouri chinezești, cât și un bust Venus de Milo, într-un colț. Alt salon era mobilat cu mobilă Biedermeier, de origine austriacă, din epoca liniștită de după Revoluția Franceză. Mobila fusese adusă de la Viena, fotoliile și scaunele erau îmbrăcate cu mătase în dungi bleu-verde. Când veneau musafiri, după-amiaza, aici se aranja masa pentru jocul de cărți“, notează Simona M. Vrăbiescu Kleckner.
Descrierile continuă cu alte încăperi, căci imaginile par să fi rămas vii în conștiința sa. „În sufrageria cu două geamuri încadrate de draperii, erau bufetul mare și cel mic, din lemn masiv, ca și masa, un orologiu din lemn de stejar ce domina impunător încăperea, așezat într-un colț, bătând la fiecare jumătate de oră. Mai era un pian pe care se găsea o fotografie frumos înrămată a tenorului Beniamino Gigli cu o dedicație semnată pentru eleva sa, Lucreția Cionea. Pe un perete era o tapiserie de mătase verde și maron-închis reprezentând un tigru ce înhăța un cerb. Alături era biroul mobilat în stil oltenesc, culoarul de trecere spre dormitoare, baie, cămară și bucătărie. Culoarul avea de-a lungul său un dulap cu multe rafturi, ale căror margini erau tivite cu dantelă spumoasă, pe care era rânduită rufăria casei. Era o plăcere să dorm în cearceafurile de olandă, cu panglicuţe roz trase prin găurile dantelei late care se răsfrângea peste plapumă. În baie era un cabinet de toaletă plin cu sticluțe de parfum și cutii cu pudră Guerlain“.
Mirosul cafelei de la sfârșitul mesei, când se pregătea cafeluța turcească în ibrice de alamă galbenă așezate pe o tavă, ce se fierbea la flacără și pe care copiii nu aveau voie să o servească, se simte parcă și astăzi la zeci de ani depărtare.
Pe străzile urbei
Și plimbările pe străzile urbei sunt imagini ce nu se pot șterge, ca și cele din Parcul Bibescu. Copilul ajuns la vârsta de 14 ani își însoțea tatăl pe Calea Unirii. „Eram uluită de câtă lume cunoștea. La fiecare întâlnire, fie cu membrii familiei, fie cu alte personalități, ducea mâna la pălărie, ridicând-o în semn de salut. Politicoasă, așteptam să se termine conversația, cu toate că pe mine mă interesau mai mult diversele vitrine ale Casei Mendel de bijuterii, Englezul, cu stofe de tot felul, sau Paris Chic, de confecții“. La final de plimbare, masa se servea la restaurantul și braseria în stil maur sau în grădina Minerva. „Din când în când, seara mergeam să luăm masa la grădina restaurantului Minerva, care avea o orchestră și o scenă de revistă. Aici am avut ocazia s-o văd și s-o aud pe Maria Tănase, cântând, printre altele, Doina Oltului sau a Doljului“.
Fascinante erau însă plimbările cu birja la cumpărături, în compania bunicii. „Birjarii din apropiere, adunați în stația Valea Vlăicii, cunoșteau pe «doamna de la strada Severinului 38» și veneau după-amiaza la ora când fuseseră înștiințați de dimineață să vină. Ținta drumului era băcănia de coloniale a lui D.S. Fortunescu, echivalentul lui Dragomir-Niculescu de la București, și la librăria Benvenisti, unde Manini (bunica – n.r.) cumpăra cărți. Ajungeam acasă cu birja supraîncărcată, când ne venea în ajutor Gica jupâneasa s-o descarce“, notează Simona M. Vrăbiescu Kleckner în volumul „Pe urmele mele în două lumi România – SUA“.
Craiova de altădată trăiește în pagini de volum. „Romanul unei vieți – istoria unei epoci“ se închide, pentru ca alți ochi și alte mâini să îl atingă, pentru că numai astfel un nou drum se deschide: spre lumi demult apuse, cu parfum de vechi.
