Fascinanta Craiova de altădată, cu ale sale case boierești ce îți taie și astăzi răsuflarea, populate de doamne și domni de viță nobilă, renaște cu fiecare filă de volum lecturată. Cu o singură suflare, praful se înlătură de pe copertă și călătoria în trecut începe în foșnetul rochiilor lungi de mătase, în clinchetul ceșcuțelor de porțelan, în zgomotul caretelor și trăsurilor deschise, care circulau pe bolovanii celor câteva străzi pavate.
Purtând sub braț însemnările lui Constantin Argetoianu din „Amintiri din vremea celor de ieri“ ne oprim în fața casei Glogoveanu. „Cu o vastă curte bine îngrijită – în față cu o grădină destul de mare – în dos casa Glogoveanu se ridica cu aer de palat. În jurul unui vast hall central, o serie de saloane cu perdele și mobile de mătase a căror culoare era deosebită pentru fiecare. Treceai astfel din salonul roșu, în cel verde și de aci în cel galben și așa mai departe. Salonul cel mare da spre grădină în care coborai prin câteva trepte. O sală de mâncare, lungă și lată, și camera de culcare a Elenei Glogoveanu completau parterul casei în afară de o serie de încăperi pentru slugi și serviciu. În sala de mâncare, îmi aduc aminte de o mare credență de lemn de stejar cu panouri de faianță olandeză, înfățișând mori de vânt albastre încremenite pe un cer fumuriu. Era un dar al Domnitorului Carol și un semn al recunoștinței sale căci ori de câte ori venise la Craiova fusese găzduit de mătușă-mea (Elena Glogoveanu -n.r.) cu toată dragostea și cu tot alaiul. O scară ceruită cu îngrijire ducea la catul de sus, unde mai erau vreo două saloane și numeroase camere pentru musafiri“, notează Constantin Argetoianu.
În tot acest decor, o figură tipică a unei epoci dispărute se remarcă. Era cea a Elenei Glogoveanu. „Scundă și îndesată, cu mâini și cu piciorușe de copil, îmbrăcată numai în mătăsuri și cu cea mai migăloasă îngrijire, impasibilă… gătită spilcă dis-de-dimineață, cu părul abea cărunțit, cu obrajii îmbujorați, încălțată în pantofi de ‘atlas’ – își primea oaspeții, grațios așezată într-un fotel poleit, ca pe un tron domnesc“, îi schițează portretul Constantin Argetoianu.
Domnii, figuri impunătoare, nu lipsesc din tabloul unei epoci demult apuse. Generalul Nicolae Haralamb, plin de farmec, îmbrăcat întotdeauna cu un „șic special“ avea întotdeauna o pasiune sau cel puțin o legătură pe care nu o ascundea nimănui. Încurcarea „stării civile“ a lui Constantin Argetoianu îl are în centrul atenției pe fermecătorul general. „Părinții mei hotărâseră să mă boteze Ion. Câteva ore după nașterea mea, generalul Haralamb, trecând pe la tată-meu, s-a însărcinat să mă declare la Oficiul stării civile. Dar până să ajungă acolo a uitat numele și m-a declarat Constantin. Pe vremuri nu se încurca lumea cu extrase de pe actele stării civile, așa încât schimbarea numelui a rămas multă vreme o taină. Botezat de popă Ion, am făcut tot liceul și am dat bacalaureatul ca Ion, și Ion m-a chemat lumea întreagă. Când m-am dus să mă înscriu la Universitate, la Paris, am avut pentru prima dată nevoie de un act de naștere și cu mare mirare am constatat abia atunci, nu numai că mă chema Constantin, dar că eram de sex feminin“, notează Constantin Argetoianu.
Crâmpeie dintr-o altă lume
Societatea boierească din Craiova era o societate aleasă și nu rareori veneau boieri și cucoane de la București să petreacă în Cetatea Banilor. În jurul grădinii „Mihai Bravu“ se ridicau casele boierești, adevărate palate. În partea opusă oazei de verdeață se afla casa Bengescu, cu acoperișul ei de șiță, în care a locuit și Grigore Bengescu. Își petrecuse viața în vechile instanțe judecătorești și ajunsese președintele de Curte la Craiova. „Deși foarte mândru de boieria lui, se zice că era foarte lacom de plocoane de la împricinați. Despre el se povestește că, de câte ori venea un împricinat să-i aducă un plocon, după obiceiurile vremii, îl primea rău, îl dojenea și termina zicându-i: «du-te la dracu!». Împricinatul pleca plouat și cum ieșea din odaia lui Bengescu da de o ușă pe care era zugrăvit un drac și inscripția: «Aici e dracu». Cei care știau rostul lucrurilor, și-l știau mai toți, intrau acolo și găseau un slujbaș care le lua în primire ploconul“, se notează în „Amintiri din vremea celor de ieri“ .
Poveștile de ieri, savuroase, făceau deliciul lumii și în epoca lor. Una dintre ele îl are în centrul atenției pe doctorul Roskovski, care ajunsese prin anumite împrejurări nedeslușite în Craiova, împreună cu sora sa. „Simpatic, deștept, zăpăcit – murdar, dezmățat, volubil și familiar, era prietenul tuturor, dar medicul puținora“, este descrierea pe care i-o face Constantin Argetoianu. Doctorul era poftit la toate praznicele și la toate chefurile, căci purta veselia cu el. Tot felul de istorioare, ce-l aveau ca personaj principal, se depănau. Se spune că „pe vremea când era medicul penitenciarului din Bucovăț, a pus termometrul în posteriorul unui pușcăriaș, și și-a continuat inspecția, urmând să revină după zece minute să vadă rezultatul. Distrat cum era, și-a uitat pacientul și după câteva ceasuri s-a pomenit la Craiova cu un păzitor al închisorii care venise să-l întrebe ce să facă cu pacientul“, scrie Constantin Argetoianu.
Farmecul vremurilor apuse reînvie cu fiecare pagină întoarsă, readucând în prezent ceva din aerul boieresc al Craiovei de odinioară.
