Jocurile de cărți, seratele și sindrofiile, dar mai ales balurile, preocupări mondene ale epocilor trecute, aveau mare căutare în rândul oamenilor cu stare.
Casele mari, impunătoare se deschideau seara. La masă, 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni. În cele mai alese servicii erau așezate mâncăruri rafinate, pentru ca apoi domnii să se retragă în salon la o țigară pentru a dezbate în tihnă evenimentele cotidiene.
În fața unei ceșcuțe cu ceai, doamnele comentau ultimele noutăți ale urbei. Erau invocate figuri cunoscute în epocă, un anume Iancu Haralamb, hipnotizat de muzica lui Beethoven și vânător pasionat care trăia numai în mijlocul câinilor, și care dăduse moșia Cetatea pentru doi ogari sau Manache Chinezu, om de familie bună ce alesese să se mute în câteva odăi deasupra librăriei Samitca, pentru ca să aibă mai la îndemână toate cărțile care soseau.
Etapele vieții mondene erau însă jalonate de o serie de baluri, care aveau loc la aproape aceleași date, în fiecare an.
Balul care deschidea sezonul se ținea la Palat, pe 1 ianuarie. „Regele Carol I era foarte eclectic în invitațiunile sale… foarte sever față de moralitatea cucoanelor… Cele declasate, sau mai bine zis «clasate», erau șterse de pe lista invitaților. Mareșalul curții avea uneori de furcă în această privință și certurile mergeau uneori până la dueluri“, notează în memoriile sale Constantin Argetoianu.
Articolele din ziare punctau deseori scandalurile ivite din cauza lipsei unor nume pe listele invitaților. Unul dintre ele o are în prim-plan pe craioveanca Nika Nenciu, căsătorită cu Petrache Grădișteanu, boier de viță veche, cel mai strălucit avocat din timpul său. „Deși departe de a fi o frumusețe în ceea ce privea trăsăturile obrazului, prea lunguieț, prin remarcabila ei talie, prin desăvârșita ei artă de a se îmbrăca, de a ține o casă, de a «înhăma» bărbații – prin tot farmecul ce se desprindea din întreaga sa făptură, prin viciile și prin deșteptăciunea ei, Nika cucerise repede Bucureștii și devenise în câțiva ani regina eleganțelor și arbitra modelor. În casa sa de la șosea, plină de flori, de mătăsuri și de «amintiri», își da zilnic întâlnire tot ce avea în oraș un nume sau un renume și petrecerea era principala preocupare. Pe lângă sumele însemnate pe care le câștiga Grădișteanu – căci averea părintească și-o tocase de mult – se mai revărsau în casa frumoasei oltence Nika și darurile admiratorilor“, notează Constantin Argetoianu. Despre aventurile distinsei oltence, adevărate sau plăsmuite, s-a dus vestea până la palat, motiv pentru care numele doamnei nu a fost trecut pe lista invitaților. Deși protipendada trata cu oarecare dispreț balurile Palatului, din cauza prea multor invitații, nimeni nu ar fi lipsit de la ele. În plus, orice doamnă cu pretenții mondene s-ar fi simțit umilită să nu-și vadă numele a doua zi în cronica lui Claymoore, nimeni altul decât Mișu Văcărescu. Așa se face că Nika s-a simțit profund jignită și a încercat prin toate metodele, cu ajutorul admiratorilor, dar și a soțului să-și vadă numele pe listă. Nu s-a întâmplat, iar incidentul, după cum notează Constantin Argetoianu, a continuat luni întregi să fie principala discuție din saloane, dar și la fiecare bal, căci cel de la Palat deschidea sezonul.
Din atmosfera balurilor de odinioară
Dincolo de incidentele ce se nășteau în jurul lor, importante evenimente mondene, balurile constau într-un cotilion și dintr-un supeu. „Danțurile care precedau supeul – valsurile, polk, polkmazurka, cadril – erau menite să deștepte pofta de mâncare. Balurile începeau la ora 10-10 1/2, supeul se servea la 12 1/2, cel mai târziu la 1 și cotilionul își desfășura figurile după supeu, până la 3-4 dimineața. Balurile reușite durau până la 7-8 dimineața și se terminau printr-o ceașcă de cafea cu lapte sau cu bulion cald oferită ultimilor «combatanți» ca semnal al încetării focurilor. Reușita unui bal era în funcțiune de calitatea supeului și de valoarea obiectelor ce se distribuiau la cotilion“, notează Constantin Argetoianu.
Dacă la supeu se așezau cei mai mâncăcioși dintre bătrâni, cotilionul era rezervat tineretului și mamelor, căci tinerele, pe vremea aceea, nu circulau singure. „Domnișoarele și tinerele femei se împerecheau cu câte un domnișor și fiecare pereche își rezerva două scaune – în șirurile dispuse în jurul salonului – legându-le cu o batistă“, scrie Constantin Argetoianu în memoriile sale. Demn de menționat e faptul că pentru damele și domnișoarele „căutate“, „invitațiunile“ la dans se făceau cu mai multe zile, uneori chiar cu săptămâni înainte.
Importanți în tot acest tablou erau conducătorii de cotilion. „Foarte puțini aleși, printr-un consens tacit, dar unanim, ajungeau la această înaltă situație pe care o ocupau ani de-a rândul, până când cădeau în brânci – până se însurau. Patru-cinci tineri conduceau cu schimbul cotilioanele, în toate balurile, și își creau astfel o notorietate și o influență care se întindeau cu mult în afara zidurilor sălilor de bal. Unui conducător de cotilion i se cerea autoritate, ca să poată menține ordinea printre dănțuitori, o voce puternică ca să explice figurile și să comande mișcările în zgomotul muzicii și al conversațiilor și destulă prezență de spirit ca să arbitreze fără supărarea nimănui foarte desele incidente ce se iveau în cursul danțurilor. Cu invizibile galoane de general, adevărați strategi ai luptelor ce se dădeau în jurul fustelor, conducătorii de cotilion clasați se bucurau de o situațiune privilegiată, și nu era petrecere fără dânșii, iar dânșii se socoteau pretutindeni ca la ei acasă“, punctează Constantin Argetoianu.
Cu ultimul dans, în mirosul cafelei calde de dimineață cu lapte sau bulion, balul se sfârșea, pentru ca apoi în foșnetul și mirosul hârtiei de ziar, cronica de-a doua zi să facă deliciul lumii mondene de altădată.
