Ce spune Clotilde Armand despre ea in cartea “Am ales Romania”

Autoarea duce transparenta atat de departe incat dezvaluie cititorului doua tragedii din viata ei, tinute pana azi departe de curiozitatea publicului larg, despre care ea insasi recunoaste ca a evitat sa vorbeasca: pierderea a doi copii din sase. Despartirea de Ondine si Clara sunt momente dureroase, evocate in premiera.  Clotilde Armand povesteste cele doua drame cumplite cumva impacata, cu tristetea mamei care retraieste amintiri frumoase cu fetele ei, dar si cu grjia evidenta de a nu-si coplesi cititorul cu emotii puternice.

Alteori, deschide larg usa cititorilor, invitati in colturile intime ale relatiei cu sotul ei, matematicianul Sergiu Moroianu, sau cu Dumnezeu. Fara dubiu, ambii joaca, la mare concurenta, un rol determinant in viata ei. Despre sotul ei scrie, de pilda, ca in Franta simtea uneori un vag repros tacit “ca iubirea mea fata de el era mai mare decat pentru familia si tara mea”.

Sunt si alte scene, ceva mai comice, dar graitoare pentru devotamentul tinerei sotii. Proaspat casatoriti in Statele Unite, unde s-au si cunoscut la studii in celebrul MIT,  pleaca in luna de miere cu o masina inchiriata pentru a vizita Marele Canion: “A facut o fotografie cu mine pozand pe masina. Mie mi s-a parut ridicol, n-am vrut insa sa-l supar”. Admiratia ei declarata fata de matematicianul studios si pasionat de cercetare este insa totala, prezenta sotului se simte de la prima pana la ultima fila, dedicandu-i capitole intregi.

Cu Dumnezeu relatia se apropie de misticism, de inteles dupa cele doua grele incercari prin care  a trecut. Insa raportarea la divinitate contine o stranie nota de optimism solar, cumva diferit de fatalismul nostru proverbial, de “resemnati mioritici” in fata sortii: “Eu cred in privirea plina de iubire a lui Dumnezeu care se uita la noi si ne vede pe fiecare in intregul nostru, cu trecutul, prezentul si viitorul, in mod atemporal. In acelasi timp, este adevarat ca fiecare moment este un infinit pentru noi, cei care traim, si eu am simtit bratele lui Isus care s-au deschis pentru mine, pentru a uita si depasi acest prezent si a-l dilua in trecut si viitor. Astazi stiu ca fetitele noastre sunt o mare realizare si ma gandesc la ele, le admir, le iubesc. M-au facut sa sufar, dar stiu din experienta ca suferinta produce roade extraordinare. Suferinta nu este inutila daca reusesti sa o accepti si s-o depasesti, aceasta este credinta crestina”.

Ondine moare subit cand era bebelus. Pe Clara, primul nascut, familia o pierde cand era preadolescenta intr-un accident stupid. Un motociclist o loveste pe o trecere de pietoni pe un bulevard din Franta. Sunt scene tulburatoare, relatate cu o mare delicatete sufleteasca, care ii dau prilejul unor reflectii emotionante despre moarte si tara de adoptie, Romania: “Si aceasta suferinta este ceea ce m-a apropiat cel mai mult de poporul roman. In Franta, suntem niste extraterestri cu povestea noastra. Din pacate, in Romania, familiile sunt mult mai atinse de catastrofe. (…) In Occident, ne e frica de aceste povesti de groaza, nu suntem obisnuiti sa avem moartea langa noi mereu. In Romania, moartea este prietena noastra si mereu ne rugam pentru sanatatea celor dragi”.

Paginile despre dramele din viata ei sunt definitorii pentru acest personaj profund atasat de religie si valorile ei traditionale: familie, generozitate, altruism, binele comunitatii in fata binelui personal etc.

Numai ca in carte vom gasi mereu doua Clotilde Armand: pe de-o parte mama si sotia devotata, un spirit sensibil si cald, pe de alta parte  managerul rece care taie in carne vie, politicianul pur sange, constient ca tot ce spune acum despre el va fi folosit candva impotriva lui. Intuitia ii spune, probabil, ca un strain nu poate vorbi decat frumos despre tara de adoptie.

Din acest motiv, curteaza cat poate orgoliul national, decretand din primele pagini, unde evoca contactul cu Romania, ca “romanii sunt foarte fashionable”, cu referire la apetitul lor pentru tot ce este nou. Cu toate acestea, scrie obiectiv despre ce vede in jurul ei, descrie romanii cu bunele si relele lor. Noua si proaspata este atitudinea. Clotilde Armand nu se plange de nimic, ci isi propune sa lupte in primul rand cu un mod de a gandi, impotriva a ceea ce ea numeste “un complex de inferioritate” predat romanilor inca de pe bancile scolii si un “complex de superioritate privind propria persoana”, ceva de genul sunt prea bun pentru tara asta. “Eu personal cred in alt model, model in care meritul tau sta in ce dai comunitatii, nu in ce iti da ea tie. Chiar daca crezi – in mod gresit – ca Romania nu te merita, nu asa consider ca se pune problema: ce te face valoros este ce poti sa dai, nu ce primesti”, scrie Clotilde Armand.

Memorabile sunt randurile despre experienta sa de inginer la Airbus A380, unde are prilejul sa invete forta “inteligentei colective”. Aici isi formeaza convingerea ca un individ competent tehnic, care nu stie sa imparta cunostintele cu ceilalti membri ai echipei “nu poate sa contribuie la inteligenta colectiva si, de fapt, nu este o persoana de valoare in secolul XXI”. La fel de interesant este capitolul in care relateaza despre cum a luptat impotriva coruptiei la Distrigaz Sud, proaspat vandut francezilor de la Gaz de France. Aflata intr-un post de conducere a companiei, Clotilde Armand sustine ca a eliminat fosta conducere organizand flagrante cu DNA: “Am colaborat cu un inspector de la DNA – era atunci in 2007 – 2008, nu stiu daca aceeasi colaborare ar fi posibila acum, am impresia ca inspectorii DNA sunt mult mai ocupati – si am gasit firme private  de instalatii interioare de gaz care se saturasera sa dea bani multi pentru ca dosarul lor sa fie acceptat si contorul instalat. Fara scandal si fara zgomot, aproape toata echipa de conducere <<tehnic clientela>> a fost schimbata”.

Reflectiile despre coruptii din mediul privat  merita la randul lor consemnate. Clotilde Armand ofera o perspectiva asupra pagubelor generate de coruptie mai putin discutata in spatiul public. Pe langa problemele din justitie, coruptii si lenesii “pierd si mai mult pentru ca raman prosti, adica niste persoane care nu au experienta, expertiza, nici o meserie, niste oameni care nu stiu sa faca nimic valoros. Experienta nu se calculeaza in timpul care trece, se calculeaza in timpul muncit cu adevarat, care trece cu folos”.

Frantuzoaica, aflam din primele pagini, se trage din familii bune, “cu istorii de cel putin 500 de ani”: “Mama mea provine dintr-o alianta intre o familie nobila (de Champs de Saint -Leger), dar saraca, si o familie foarte bogata (Claret), industriasi din regiunea lyoneza (…) Tata meu apartine unei familii de intelectuali. Tatal lui, celalalt bunic al meu, era medicul legist din Vichy, iar mama lui, bunica, era nascuta Giraudoux. Nasul tatalui meu, care ii era si unchi, a fost Jean-Pierre Giraudoux, fiul unic a lui Jean-Giraudoux, scriitorul francez cunoscut in special pentru piesa sa La Guerre de Troie n’aura pas lieu (Razboi cu Troia nu se face).”

Umbrele din aceasta carte autobiografica nu sunt multe. Ramane cumva neclar modul cum ambitioasa frantuzoaica romanizata se raporteaza la Statele Unite. Alterneaza momentele de admiratie fata de sistem cu scene care descriu o America nefunctionala, cu mancare proasta si scoli organizate pe criterii rasiale de o calitate pusa sub semnul intrebarii. Abordeaza in treacat teme sensibile, cum ar fi imigrantii arabi din Franta pe care-i evoca ascultand muzica tare in fata bisericilor, dar nu rezulta clar daca-i accepta sau nu. Insista uneori cam prea mult asupra unor teme periferice, fara mare relevanta, care tin strict de optiunile intime ale unei femei (alaptatul la san, descris cu lux de amanunte, nasterea naturala etc).

In fine, tot din instinct politic, Clotilde Armand simte nevoia sa se justifice unele episoade din viata familiei. De pilda, relateaza un episod din perioada petrecuta in Statele Unite care ar fi avut “un efect de dezlegare de Fundatia Soros”. Detaliile sunt derizorii, ceva despre o bursa platita de Fundatia Soros sotului ei, fost olimpic international. Cum Fundatia platea doar bilete dus, sotul ei trebuia sa-si cumpere bilete dus-intors din banii lui pentru a reveni in Europa ca si cum s-ar fi stabilit in America. Suna a dezvinovatire perfect inutila, numai din cauza ca anti-sorosismul a devenit tema de atac politic. Clotilde Armand relateaza in treacat si cum sotul ei a refuzat un premiu in valoare de 10.000 de euro de la francmasoni, fara sa ofere prea multe detalii. “Din pacate, fusese anuntat peste tot in mass media, cu alte cuvinte, am fost totusi asociati ca imagine cu francmasonii, cu care am fi vrut sa nu avem de-a face!”. Aceste mici paranteze explicative arata bizar, fara a fi deloc clar cine si unde a gresit.

De notat apoi ca Nicusor Dan nu pare sa fi jucat un rol foarte important in cariera ei, din moment  ce apare cu totul pasager, in doua randuri, in contexte complet nerelevante. Nu exista in carte nici o referire la Uniunea Salvati Romania sau la Uniunea Salvati Bucurestiul. De fapt, despre activitatea in plan politic nu aflam mai nimic. Doar in capitolul final intitulat “prima mea misiune”, redactat cam patetic, aflam ca autorul a ajuns la concluzia ca “nu trebuie sa critic Romania niciodata” si ca vrea sa le ofere romanilor un astfel de mesaj: “vreau ca romanii sa aiba o parere mai buna despre ei insisi”.

Este, cred, prima carte autobiografica scrisa de un politician roman care devine bestseller si nu-i de mirare ca s-a intamplat asa. Avem de-a face cu un personaj viu, dintr-o cultura diferita, onest si cu o experienta de viata si profesionala foarte diferita de cea avuta de cei mai multi dintre noi. Clotilde Armand are ce spune despre ea si, mai ales, stie cum sa o spuna. Si cred ca se pregateste, inclusiv prin aceasta carte, pentru politica la varf si pe termen lung.