Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena, pomeniți în calendarul creștin ortodox la 21 mai, sunt primii împărați creștini.
Prin acești Sfinți Împărați a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgânismul și idolatria și a întărit Biserica și credința creștină pe pământ, spune arhimandritul Ilie Cleopa (vol. Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an, 1996). Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) s-a născut în cetatea Naissus (astăzi, Niș, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanțiu Chlor, care la acea vreme era general, a ajuns mai târziu la conducerea imperiului cu titlul de „caesar”. Despre tatăl Sfântului Constantin cel Mare se spune că, deși era închinător la idoli, respectând legile statului, era mâhnit pentru creștinii care erau hăituiți și omorâți în părțile imperiului care nu erau sub stăpânirea lui (Viețile Sfinților).
La curtea lui Constanțiu erau mulți creștini aflați în tot felul de demnități. Într-o zi, împăratul a chemat toată curtea sa și a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa și învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”. Auzind spusele împăratului, deodată, cei ce stăteau de față, s-au împărțit în două părți: dintre creștini unii s-au dat la o parte, lăsându-și astfel dregătoriile și rangurile mari pe care le dețineau, și au început a ieși din palat. Iar alții s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au închinat idolilor.
Împăratul, oprindu-i pe cei dintâi dintre creștini, a spus: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine”. Iar către ceilalți a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți fi credincioși mie?”. Forma de conducere a Imperiului Roman era atunci tetrarhia, doi „auguști” și doi „caesari”, aceștia ajungând în cele din urmă să-și dispute puterea. Astfel, Constantin cel Mare, proclamat de armată împărat, a intrat în conflict cu fiul fostului împărat Maximian, Maxențiu. Lupta dintre Constantin și cezarul care stăpânea Roma, împreună cu ținuturile de Răsărit ale imperiului, Maxențiu (317-313), a fost câștigată de Constantin la Turin și Verona, urmând ca acesta să vină asupra Romei. Bătălia decisivă cu Maxențiu a fost dată la Podul Milvius, lângă Tibru, în octombrie 312. În ziua premergătoare luptei, rugându-se „Dumnezeului tatălui său”, Constantin a văzut pe cer un semn deosebit, o cruce făcută din lumină, și deasupra o inscripție: „Întru aceasta vei învinge”, relatează scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea, contemporan al Sfântului Constantin, care menționează că acest lucru l-a aflat de la însuși împăratul Constantin și că acesta i-a garantat autenticitatea sub jurământ (Viața lui Constantin cel Mare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991). A doua zi, împăratul a pus crucea pe toate steagurile armatei sale. Bătălia a fost câștigată de Constantin, care a intrat biruitor în Roma, iar Maxențiu s-a înecat în apele Tibrului. Un an mai târziu (313), Constantin a emis Edictul de la Mediolanum (Milan), prima recunoaștere oficială a creștinismului, prin care se punea capăt persecuțiilor împotriva creștinilor și se garanta libertatea credinței și a cultului. Actul a fost emis cu acordul împăratului ce stăpânea peste partea de răsărit a imperiului, Liciniu (308-321). În urma conflictului izbucnit între cei doi, Liciniu a încălcat însă acest acord și a dezlănțuit din nou persecuțiile. Constantin l-a învins în bătălia de la Crysopolis (18 septembrie 324) și l-a condamnat la moarte. Din anul 324, Constantin a rămas singur la conducerea Imperiului Roman, poziție pe care și-a menținut-o până la sfârșitul vieții (337). În această perioadă, Biserica a cunoscut o mare înflorire pe tot întinsul imperiului. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, având o contribuție majoră la această lucrare de înnoire prin care s-au deschis și s-au zidit în Imperiul roman mii de biserici, a fost descoperită, la Ierusalim, Sfânta Cruce și s-au zidit numeroase lăcașuri de închinare la Locurile Sfinte.
Reformele dispuse de împăratul Constantin cel Mare au inclus și ridicarea unei noi capitale, pe Bosfor, pe locul vechii cetăți Byzantion. Între clădirile care au fost construite în acest oraș fabulos, Constantinopol după numele împăratului, s-a aflat și Biserica „Sfinții Apostoli”, ridicată pe cel mai înalt deal al nou-înființatului oraș, potrivit www.crestinortodox.ro. Biserica avea planul în formă de cruce grecească (cu cele patru brațe egale) și era încununată cu o turlă cu ferestre și patru fără ferestre, cele patru fiind așezate pe brațele crucii. În această biserică, care astăzi nu mai există, a fost înmormântat Constantin cel Mare. Împăratul a murit în Nicomidia, în anul 337, cu puțin înainte de terminarea construirii bisericii. În momentul în care lucrările de zidire s-au încheiat, trupul lui Constantin cel Mare a fost mutat în această biserică-necropolă de către fiul și succesorul său, Constantiu. Pentru marea contribuție la răspândirea și înflorirea creștinismului, Constantin și mama sa, Elena, au fost trecuți de Biserica Ortodoxă în rândul sfinților și sunt socotiți „întocmai cu Apostolii”. Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena sunt apostolii creștinismului din secolul IV, spune arhimandritul Ilie Cleopa. Prin ei a dobândit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinții Apostoli și apărată cu jertfă, cu suferință și cu sânge de mulțimea martirilor.
