Invitat de Fundaţia Heinrich & Jane Ledig-Rowohlt (Elveţia), am ajuns în pitorescul, liniştitul Lavigny (La Côte, Cantonul Vaud) pe 22 august, la o rezidență literară unde am fost coleg cu încă patru artiști străini, Fatou Kande Senghor (Senegal), Yung-shan Tsou (Taiwan), Judith Kucart (Germania) şi Pablo Llambias (Danemarca).
La Château de Lavigny am locuit timp de 25 de zile în camera „Camus“, unde a înnoptat cândva scriitorul francez, la invitaţia proprietarului casei, Heinrich Maria Ledig-Rowohlt, cel care a deţinut faimoasa editură germană Rowohlt. Fiecare cameră de aici poartă un nume de scriitor, botezată aşa după cei care au fost cândva oaspeţi importanţi ai casei: camera „Faulkner“, camera „Hemingway“, camera „Nabokov“. Mă mir că nu există camera „Henry Miller“, căci am văzut în livingul casei o fotografie în care se văd jucând tenis de masă editorul şi autorul „Lumii sexului“ şi a atâtor cărţi care au provocat în epocă un scandal imens! Există şi o cameră „Rowohlt“, unde stăpânul casei îşi ţinea frumoasa bibliotecă: sute de cărţi tipărite chiar la Rowohlt Verlag, dar şi ediţii luxoase în limbile franceză şi engleză. Totul respiră bun gust, un aer aristocrat, al anilor `70 ai secolului trecut, un fel de insulă a memoriei în care timpul scurs a reţinut imaginea afectivă a celor care au locuit cândva această casă.
În veranda sau în livingul casei am purtat deseori discuţii despre literatură, experienţele artistice şi locurile de unde venim, cu reacţii extraordinare ale fiecăruia dintre noi, căci descopeream lucruri neştiute sau captivante ale experienţei umane atât de diferite pe meridianele lumii. Cineasta Fatou Kande Senghor, căsătorită cu un nepot al poetului şi fostului preşedinte al Senegalului, Leopold Sedar Senghor, autorul conceptului cultural de „negritudine“, ne-a ilustrat aspecte din viaţa ţării sale cu filme pe care le-a făcut, singură sau în colaborare. De neuitat, un film documentar despre o bătrână senegaleză care modela în lut, cu mâini puternice, păpuşi şi figurine stranii ale fertilităţii, ea care nu putuse avea copii şi fusese astfel izolată în comunitatea femeilor sterile! Dumnezeu, spunea ea, i-a dat atunci un dar, al creaţiei, pentru a compensa faptul că nu a putut da viaţă – iată condiţia unui artist anonim, de o putere plastică însă formidabilă! Pablo Llambias, argentinian după părinţi, dar născut în Danemarca, ne-a povestit despre „comuna“ din Copenhaga, Christiania, acel loc unde cetăţenii care vor să trăiască viaţa unui falanster duc o existenţă atipică în mijlocul capitalei daneze, în vreme ce Judith Kucart mi-a vorbit despre viaţa în fosta DDR (unde s-a născut), despre dansul şi teatrul pe care le-a făcut sau, cazul lui Yung-shan Tsou, despre societatea taiwaneză de unde ea a plecat de mult timp (locuieşte acum în Berlin, este scriitoare şi creator de carte-obiect).
Gazda noastră a fost Sophie Kandaouroff, strănepoata unui general rus emigrat, energică, delicată şi dedicată, sufletul rezidenţei, regizoare şi actriţă profesionistă, plină de căldură şi spontaneitate, cu care sper că aş putea colabora cândva la Teatrul Naţional din Craiova, de ce nu? În prezent, pregăteşte o piesă de teatru la Lausanne, care va avea premiera în 30 aprilie şi care se bucură de colaborarea unui reputat actor francez.
Împreună, pe 10 septembrie, am avut o lectură publică, timp de o oră şi jumătate, la care au asistat vreo 40 de cetăţeni veniţi din zonă, chiar şi din Geneva şi Lausanne, şi cred că ne-am descurcat onorabil, fiecare în limba lui, apoi în franceză şi engleză. Printre cei aflaţi în public au fost şi scriitorii Philippe Rahmy (Elveţia), Kristen Cosby (SUA) şi Tanya Shadrick (UK), rezidenţi ai Fundaţiei Jan Michalski, aflată la Montricher, la circa 15 kilometri de locul unde mă aflu. Fundaţia, condusă de Vera Michalski-Hoffmann, important mecena cultural, şef al holdingului editorial Libella, o mare iubitoare şi promotoare a literaturii Estului, este o construcţie uluitoare, cu şapte cabine-module pentru rezidenţii invitaţi şi cu o bibliotecă impresionantă, ridicată pe patru niveluri, cu circa 80.000 de cărţi în limba franceză, traduceri din toate limbile Europei şi ale lumii. Am văzut şi micuţul raft românesc, în prelungirea celui italian, cu cărţile în franceză ale lui Cioran, Eliade, Ionesco, Fondane, Istrati, Caragiale, Vintilă Horia, P. Dumitriu, G. Adameşteanu, A. Blandiana, I. Caraion, A. Buzura, M. Cărtărescu, Fl. Ilis, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, R. Drăghincescu – ca să nu dau decât câteva nume din cele peste 30 pe care le-am cartografiat.
M-am bucurat în zilele senine de august şi septembrie la vederea splendidei panorame a Alpilor prăvăliţi peste Lemanul liniştit, am văzut cum se coc strugurii în viile curate din sat, întinse pe sute de hectare, şi am gustat din excelentele vinuri oferite de „La Cave Daniel Rossier“. „Ambrosia“, cu minunatul poem inscripţionat pe eticheta, L`âme du vin, de Baudelaire, purpuriul „Vertigo“, dar şi coniacul cu un nume şi gust atât de tentante, „La Part des Anges“, toate botezate astfel de românca Geta Rossier (mulţumesc pentru tot, Geta!), au întreţinut în mine acea presimţire care este atât de propice poeziei: suntem poeţi nu doar atunci când am scris poemul, ci mai ales în aşteptarea, pânda lui, atunci când cu energii necunoscute putem capta „L`âme du poème“…
Elveţia, atât cât am cunoscut-o, poate fi descrisă fie şi sumar, aşa cum a „înţepat-o“ Friedrich Dürrenmatt cu prilejul decernării Premiului Gottlieb Duttweiler lui Václav Havel, în 1991. Invitat în calitate de preşedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, Havel a fost martorul şi recipiendarul unui discurs formidabil, intrat pe drept cuvânt în analele discursurilor istorice elveţiene. Artistul, nu doar preşedintele unei ţări excomuniste, a putut auzi cum impenitentul dramaturg de limbă germană pune ştampila polemică pe o ţară considerată fericită: „o închisoare în care elveţienii sunt prizonieri şi gardieni în acelaşi timp“, spre consternarea elitei politice aflate în sala de recepţie. O comparaţie cu tragicul grotesc din închisoarea numită Cehoslovacia comunistă, unde oamenii erau siliţi să coabiteze cu gardienii, spre deosebire de elveţienii riguroşi care fac acest dublu rol în acelaşi timp! O exagerare ar spune unii, mai ales că elveţienii au şi umor şi pot spune despre ei lucruri paradoxal-ironice de tipul „Je suisse, donc je suis!“ sau „La Suisse n`existe pas“. Atunci, eu unde am fost dacă Elveţia nu există?
Nicolae Coande
