Actorul și profesorul de teatru Constantin Cicort împlinește 25 de ani de carieră actoricească numai la Naționalul din Craiova. Regretă că nu s-a învrednicit să definitiveze un recital sorescian (în limba franceză) pe care i l-a propus chiar Marin Sorescu când era în viață. Cicort s-a născut pe 24 martie 1960, în Bratca (Bihor).
Ion Jianu: V-ați născut în Bihor, ați absolvit Universitatea de Arte din Târgu Mureș și ați ales, printr-un fel de examen de „admitere“, să slujiți Naționalul din Craiova într-un moment fast al său, când deja se vorbea că Cetatea Băniei este capitala teatrului românesc. Cum a fost debutul dumneavoastră ca actor profesionist, cum a decurs acomodarea cu colectivul Naţionalului craiovean, cu realitatea unui altfel de oraș față de cele în care ați trăit până atunci?
Constantin Cicort: Da, am absolvit în 1990 şi am venit la Craiova ca urmare a unei discuţii pe care a iniţiat-o cu mine rectorul de atunci, prof. univ. Călin Florian, care fusese o perioadă director al Teatrului Național din Craiova. A venit Patrel Berceanu să vizioneze la Târgu Mureş „Gala absolvenţior“, am venit apoi eu şi o colegă de an pentru o discuţie preliminară cu directorul Emil Elizian Boroghină… Pe scurt: văzut-plăcut-luat! Cu certitudine că încă din anul 1988 Naţionalul craiovean era pe o pantă ascendentă în ceea ce priveşte nivelul artistic al spectacolelor sale. Am vizionat, verile, în tabăra de la Costineşti, la „Forum“, proiecţii cu importante spectacole ale artiştilor craioveni aduse de către directorul adjunct Ilarian Ştefănescu. Orice absolvent (cred) şi-ar fi dorit să acceadă în această excepţională echipă de actori profesionişti care şi-a dat justa măsură în ceea ce s-a consacrat în lumea criticii de specialitate şi în breaslă sub denominarea „Deceniul Purcărete“, la care am participat încă de la începuturi şi am contribuit constant, uneori mai modest, alteori mai substanţial. Am participat la peste o sută de turnee, preponderent în străinătate, din Japonia până în Brazilia ori din Canada până în Australia.
„Am jucat ce mi s-a dat!“
I.J.: La TNC v-ați întâlnit, din start, cu regizori şi cu actori mari, dar v-aţi „strecurat“ ardeleneşte: încet, dar sigur! Aţi fost la momentul potrivit la… piesele potrivite. Mă contraziceţi?
C.C.: Vă contrazic. Nu m-am „strecurat“, am jucat ce mi s-a dat! Şi roluri de mică întindere şi principale ori titulare alături de mari actori ai Naționalului. În cei 25 de ani de carieră (chiar aşa, îi împlinesc pe 16 iulie 2015) nu am „bătut“ la uşa direcţiunii ori a regizorilor artistici niciodată să propun vreun spectacol ori să cer un anume rol. Cât despre rolurile cărora le port o bucurie (uneori) nostalgică, deoarece mi-au dat satisfacţii profesionale, să-mi îngăduiţi să le fac o succintă înşiruire: Nick (rol de debut) din „Cui i-e frică de Virginia Woolf“, Osrick din „Hamlet“, Cristopher Mahon din „Năzdrăvanul Occidentului“, Dragomir (pe care-l joc de 13 ani) în spectacolul „Năpasta“, Malvolio din „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului“ după „A douăsprezecea noapte“ (spectacol pe care l-am jucat vreme de nouă ani şi cu care am participat la 15 festivaluri de specialitate: cinci naţionale şi zece internaţionale; de altfel, singurul spectacol, după ştiinţa mea, care a fost invitat la două ediţii consecutive ale Festivalului naţional de teatru). Vreau să adaug faptul că (alături de mari actori români) în seriale de televiziune m-am bucurat de mare audienţă şi popularitate cu rolurile de comedie: Mărin din „Inimă de ţigan“, Mărin Finţoiu din „Regina“ ori Rache Poponeci din „Aniela“ (re)difuzate pe canalele Acasă şi ProTv, iar în film artistic cu Niţă Leonardo din „Undeva la Palilula“. Şi cu siguranţă (din suita celor peste cincizeci de roluri) s-ar mai găsi, dar spaţiul gazetăresc probabil… nu ne permite.
I.J.: De prin 2007, în paralel cu activitatea de pe scenă, aveţi încă una, tot principală: cariera universitară, cu un doctorat din Camil Petrescu. Care este „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ a actorului-profesor Cicort? Ca profesor, care sunt principiile pe care căutaţi să le transmiteţi studenţilor?
C.C.: Ha-ha! Anul 2007 marchează momentul susţinerii publice a tezei, sub îndrumarea şi coordonarea ştiinţifică a prof. univ. dr. Marin Beşteliu, însă eu am fost solicitat de către Alexandru Firescu şi Victor Pârlac să fac activitate de predare în preuniversitar din 1992 la Şcoala de Artă „Cornetti“, unde am colaborat până în 2001; iar din februarie 2000, la propunerea prof. univ. dr. Remus Mărgineanu, până în prezent, activez la Departamentul de arte al Universităţii craiovene, unde sunt conferenţiar din 2008, titular al Cursurilor de tehnică şi arta rostirii scenice. Socot că studenţii au nevoie la disciplinele vocaţionale de cadre didactice care să profeseze nemijlocit pe scenă. Pentru că prezenţa ta constantă pe scenă îţi dă o anvergură şi îți creează o siguranţă în momentul în care transmiţi viitoarelor generaţii de actori concepte şi direcţii majore de acţiune scenică ori subtilităţi ale jocului fiindcă sunt verificate de tine. Vii cu ascendentul pe care ți-l dă exerciţiul permanent coroborat cu cercetarea artistică pe care o realizezi împreună cu colegii actori şi cu regizorii de primă mărime pe care teatrul craiovean îi are ca invitaţi şi eşti la curent cu ultimele noutăţi în domeniu care se petrec chiar „sub ochii tăi“ deoarece ai prilejul să interacţionezi direct cu artişti care sunt (unii dintre ei) creatori de şcoală de gândire teatrală contemporană. Creionarea unui produs artistic expresiv presupune, ca filon de inspiraţie, atât experienţa culturală, cât şi experienţa de viaţă a studentului dublată (secondată) de a dascălului-îndrumător. Nimeni nu poate fabrica talente, însă peste ceea ce posedă nativ studentul-actor „împodobim“ cu concepte (cum ar fi: binomul analiză-sinteză a unei propoziţii, fraze, a unui text, despre respiraţie-gând-trăire-redare, acțiune-contraacţiune-rezolvare, registre vocale-ritmuri-intensităţi, pauza activă expresivă etc.) şi prin textele dramatice (exerciţiile) specifice încercăm să le transmitem elemente de bază cu care să poată opera atunci când vor fi actori profesionişti.
„Wilson şi Purcărete, doi titani ai scenei mondiale“
I.J.: Aţi avut privilegiul să cunoaşteţi doi mari regizori, Silviu Purcărete şi Bob Wilson. De ce aţi rămas tributar lucrului cu Purcărete de la „Ubu Rex …“ şi nu cu Bob de la „Rinocerii“? Cel puţin aşa am înţeles dintr-un dialog de-al dumneavoastră la un post TV din Craiova. Am înţeles corect?
C.C.: Ei, n-am să mă las atras în capcana dumneavoastră de a cădea într-o zonă de cancan… Atât Robert Wilson cât şi Silviu Purcărete sunt doi titani ai scenei mondiale. Maestrul Silviu Purcărete rămâne pentru mine incontestabil (dintr-un „milion“ de motive) printre artiştii despre care pot spune că-s fericit că-i sunt contemporan! Aşadar, la Naţionalul craiovean am avut prilejul şi privilegiul (da, da… par cuvinte mari, dar sunt folosite responsabil şi fără emfază) să lucrez cu o pleiadă de regizori consacraţi români şi străini. Dacă ai inteligenţă scenică şi simţ artistic din orice întâlnire profesională pe care o ai poţi să ieşi mai „îmbogăţit“. E foarte important de urmărit drumul (pe alocuri anevoios) de la textul dramatic la spectacol. Acolo înveţi să construieşti raţional şi totodată se produc revelaţii artistice. Acolo vezi profesionalismul şi uneori genialitatea regizorului: în ineditul pe care-l propune şi cu care te surprinde prin indicaţiile de joc, majore ori subtile, cu care te întâmpină. Dacă actorii reuşesc raţional sau intuitiv să se muleze cheii spectaculare propuse de regizor şi să relaţioneze just cu partenerii scenici prin personajul atribuit, sunt premise serioase ca producţia să fie reprezentativă. Sigur că în panoplia realizării unui spectacol concură şi multe alte „variabile“ care trebuie să completeze întregul spectacular de care actorul contemporan trebuie să ţină cont ori să şi le subordoneze. Totul pentru ca Măria Sa, Publicul (căruia îi fac o reverenţă, deoarece actul spectacular nu poate fiinţa decât în contingenţă cu el), să se poată bucura de rodul muncii noastre şi astfel să se producă catharsisul.
I.J.: Vă gândiţi la anumite roluri pe care aţi dori să le interpretaţi în viitor?
C.C.: În viitor… am (doar) disponibilitatea să încerc să realizez cu aplecare şi devoţiune ceea ce mi se va solicita să joc. Regret, însă, că atunci când era în viaţă domnul Marin Sorescu nu m-am învrednicit să definitivez un recital sorescian (în limba franceză) pe care mi-l propusese dumnealui imediat după ce mă „văzuse“ recitând la aniversarea Domniei sale, împreună cu alţi colegi pe scena Naţionalului care-i poartă numele. Poate am să-l fac, cândva…
I.J.: Vă e teamă de rutină? Unde vă vedeţi peste cinci ani, de exemplu?
C.C.: Nu, deloc. În fiecare profesiune intervine rutina. Ea e chiar benefică pentru că te obiectivează. Însă când joci în spectacol, ea se topeşte şi este sucombată de bucuria jocului pentru acel Public din seara respectivă căruia vrei să-i dedici personajul tău şi ciocnirile expresive cu ceialţi parteneri din spectacolul la care asistă. Dorim să-i smulgem din cotidian şi să-i luăm în lumea noastră: în povestea dramaturgului şi în spectacolul regizorului, al scenografului şi al actorilor. Peste cinci ani?… Unde or să vrea să mă „aşeze“ directorul şi (sau) regizorii cu care o să interferez. Pentru că, vorba unui coleg, „mare nu te face publicul, ci breasla“. Dacă nu eşti distribuit corespunzător, virtuţile tale cum ar putea ajunge la spectator? Sper să fiu distribuit în roluri cu care să pot dovedi că merit să urc pe „scândură“. Şi mie să-mi (re)dovedesc cu fiecare rol că am chemare şi har pentru această profesiune.
I.J.: Au fost roluri pe care le-aţi refuzat?
C.C.: De câteva ori, da. Am refuzat din considerente care ţin de momentul în care s-a produs refuzul.
I.J.: Cum ar putea Cetatea Băniei să devină… Cetate culturală europeană în 2021?
C.C.: Nu trebuie decât să-şi „contabilizeze” şi să-şi expună (şi promovare am constatat că se face acum!) valenţele artistice deosebite şi multiple pe care le are Cetatea. Şi are!!!
