Nu este chiar ceea ce s-ar numi un lautar. Nu are nici cobza, nici vioara. Dar bate la tobe ca nimeni altul prin Craiova. Iar daca e sa cânte cineva vreo piesa rock pentru niste miri mai indraciti, numai el o poate face. Dupa treizeci si mai bine de ani, Paul Negoita este astazi cel mai cautat muzicant de nunti din Craiova.
L-am gasit in „oaza de liniste“ pe care si-a construit-o singur, din amintiri, obiecte dragi si muzica. Privea un concert din Londra al lui Steve Vai. In jur, tobe, bongos-uri, darabane indiene, conga, castaniete, cowbell-uri, cinele, tom-tom-uri, vreo 30 de palarii din fetru, piele si pai – toate dupa modelul vitejilor din western-urile americane si primite in dar de la prieteni ori mirese carora le-a cântat de voie buna – câteva sute de CD-uri si alte zeci de DVD-uri cu muzica de toate genurile, din toate timpurile, aranjate intr-o camera amenajata special pentru relaxare, odihna, dar si repetitii.
Un astfel de loc este absolut obligatoriu pentru un artist cum este Paul Negoita. Ajuns la apogeul carierei sale, „muzicantul de nunti“ – cum singur se intituleaza – are nevoie de un spatiu in care sa se regaseasca. In afara serilor in care lucreaza, aici isi petrece majoritatea timpului. „Imi place sa ascult muzica. Petrec ore intregi privind concerte ale marilor artisti. Imi aduc aminte de anii din copilarie, in care imi spargeam urechea de difuzorul unui Orizont – un aparat de radio prost, cu care reuseam totusi sa prind Europa Libera si emisiunea de muzica Metronom. Dar ma si inspira. Pentru ca tot ceea ce vad, tot ce am invatat in anii petrecuti in strainatate, cântând in restaurante, pe vapor sau pe scena cu mari artisti m-au adus unde sunt astazi: sa fac din nunta un spectacol!“.
Nunti si banchete din clasa a cincea
Paul Negoita s-a apucat de muzica acum vreo 45 de ani. Terminase clasele primare in satul natal – Sarata, comuna Calarasi – si venise cu parintii in Craiova. Gelu, fratele mai mare, cumparase deja un acordeon. Instrumentul l-a tentat pe Paul din prima zi. De atunci, n-a pierdut nici o ocazie sa-l chinuie, „cântând“ dupa ureche ce auzea pe la radio. Scoala la care se mutase – cea mai buna, in vremea aceea, Liceul „Nicolae Balcescu“ – i-a dat ocazia sa intre cu adevarat in contact cu muzica. Incepând cu clasa a cincea, copilul nu s-a mai jucat. A inceput sa studieze serios, sa faca din muzica un mod de viata.
„S-a facut o selectie la cor, unde m-au ales si pe mine“, isi aminteste Paul, rasfoind un album vechi, cu scoarte rosii. „A fost prima intâlnire cu miscarea muzicala din Craiova, care, la acea vreme, era destul de animata: concursuri intre scoli, pentru formatii corale, dar si instrumentale, tot felul de evenimente, de festivaluri. Facusem deja ucenicia in orchestra de mandoline. Au urmat corul si orchestra liceului, cu mine la tobe“.
Atunci a prins sa descifreze tainele percutiei. In clasa a cincea s-a apucat de unul singur de cântari pe la banchete ale elevilor si studentilor. Iar prima nunta a fost cam in aceeasi perioada – la restaurantul Dinamo (actualul magazin Mercur).
„Se insura Bamba – un celebru personaj din oras, obisnuit client de restaurante. Mi-a dat 200 de lei, cam cu atât se platea un muzicant de nunta atunci“.
Pâna la majorat, a avut doua formatii
Curând, la 14 ani, Paul si-a facut prima formatie – „Apolo“, iar scena unde a inregistrat primul succes a fost cea de la Casa Studentilor.
„Patru ani am cântat cu Dan Floroiu, Doru Morcovescu – acum profesor la CFR, Nicu Gaiducovici – profesor-instructor la Palatul Copiilor, si, normal, Ciri Mayer. Am participat la festivaluri. La Timisoara tin minte ca am vazut pentru prima data in viata mea o garnitura profesionala de instrumente – la Phoenix“.
Urmatoarea trupa a fost „National“, in care i-a cooptat pe Gabi Cotabita, Gelu Moraru, Mugurel Vrabete si Relu Bitulescu.
„Cântam la vremea aia pe instrumentele CS-ului. Bateam pe tobe cu fundul de piele, iar când ploua, se lasa si nu mai auzeai nimic… Banii veneau greu si, oricât ne-am fi straduit, nu puteam strânge suficient sa cumparam instrumente de calitate: se gaseau foarte greu si erau mult prea scumpe“. Si totusi, in
