Constantina Solomon este o femeie simpla, de la tara. Si totusi, despre ea s-ar putea scrie un roman intreg. Ba inca ar mai ramâne si de-o nuvela. Iat-o, in casa ei din Cârna, modesta si mereu cu gândul la „lumina sufletului“, fiul ei si primarul Craiovei, Aurica Antonie Solomon.
Veni fuguta din gradina, stergându-si emotionata pamântul de pe mâini.
„Cin’ sa fie?“, se intreba, mijind ochii spre poarta. Se opri din drum sa se spele – nu se cadea sa primeasca oaspeti neingrijita! – si isi potrivi sortul de pânza.
„Buna ziua, sa traiesti!“, se apropie banuitoare, când fu gata. „Da’ cine esti mata, ca nu te stiu?“, iscodi femeia. Nu se mira insa deloc când auzi de interviu. Era doar mama de primar si nu o data ziaristii dadusera navala peste ea s-o intrebe toate prostiile. Pofti deci musafirul in casa, il aseza, dupa cuviinta, pe cel mai bun loc si, cuminte, pe un scaunel, astepta interogatoriul.
„Martisor? Ce martisor, mama? Pai noi, la tara, ne punem martisoare in piept? Ziua mamei?! Da’ eu sunt mama in fiecare zi, de peste 52 de ani, si mi-o serbez singura, când ma gândesc la sufletul meu de-acolo, de la Craiova! Aci stim un lucru de 1 martie: sa punem ceapa! Asta am facut eu ieri. Si uite ca nici n-am terminat… Mai intrai si astazi in gradina!“.
Are 73 de ani, dar, ca pe mai toate femeile de la tara, munca nu o lasa sa-i arate. Ea o tine sanatoasa, acesta fiind si unul dintre motivele pentru care nu a vrut in ruptul capului sa plece din Cârna anul trecut, când a venit Dunarea peste ei. Chit ca a venit primarul sa-i ia pe sus!
„Da’ a-nteles baiatul, ca asa l-am crescut. Copil bun, cum nu sunt multi pe lumea asta. Orice ar zice la televizor, stiu eu mai bine ce-am facut! Si atunci, pe vremea aia, nu era asa usor ca acuma sa cresti un copil la tara!“.
CAP-ul, casa si copilul
Constantina Solomon s-a maritat la 18 ani. Pe-atunci, lumea era saraca, avea pamânt pe jos prin casa si balta aproape, care ii ineca mereu. Dar se facuse nevasta tânara si trebuia sa le descurce pe toate.
„Aveam pe soacra-mea de ma mai ajuta. Deh, buna, rea, cum sunt soacrele: trebuia sa tinem impreuna casa!“, isi aduse aminte zâmbind cu inteles.
La 21 de ani, Constantina l-a facut pe Aurica. Acasa, cu trei babe lânga ea, ca nu era nici spital, nici asistenta in sat.
„Când l-am nascut, eram asa, cum ma vezi: marunta-maruntica! Si ma durea, si babele strigau pe lânga mine si eu credeam ca mor. Cum a iesit, am lesinat – copilul era mare, de peste trei kile. Hai ca e baiat, Tanta, mi-au zis, si mi-au dat palme sa ma trezesc. Mai bine, zic si eu, mai bine decât fata! Si asa a fost!“.
Cu ce auzea de la babe si cu ce ii spunea ei sufletul, Constantina a invatat repede rostul de mama. A mâncat boabe de porumb fierte, sa aiba lapte, a vegheat la lumânare noptile de plânset ale pruncului, a fiert albii intregi de scutece si i-a facut jucarii copilului din cârpe si alte nimicuri lucrate de ea. Si toate astea, dupa ce se ducea la munca la CAP, dupa ce-si trimitea omul la Bailesti, la drumuri, unde statea câte-o saptamâna, pe o suta de lei, dupa ce punea de mâncare in oala, da la pasari si deretica prin casa.
„Era greu, dar trebuia sa ne descurcam si noi, ca toata lumea. Ca asta era rostul femeii la tara: sa munceasca, sa tina casa!“.
L-a dat la scoala, cu dorinta apriga sa faca Aurica al ei mai mult de patru clase, câte a facut ea. Si nu i-a parut rau, ca este baiatul cuminte si destept foc! Chiar daca se cam tinea de el cu lectiile.
„Cum venea de la scoala, scria. O foaie, zicea, restul sa fac eu, ca el se duce la balta cu baietii. Si faceam, ca-mi parea rau, era copil si-i placea sa se joace. Ma durea sufletul sa-l cert sau sa nu-l las“.
Mama, tot mama…
La 14 ani, l-a trimis la liceu, la Craiova. O singura data s-a dus la sedinta cu parintii. Când a vazut ca nu au profesorii decât cuvinte de lauda pentru baiatul ei, s-a linistit: era semn bun, avea sa ajunga om mare! Din când in când, când nu venea copilul acasa, femeia lua drumul orasului sa-i duca sacosa cu mâncare la camin.
„El nu voia deloc sa-i duc. Zicea:« lasa, mamica, ma descurc. Uite, ma duc la cantina, curat cartofi cu bucatareasa. Asa pot sa manânc gratis si vând cartele sa va ajut pe voi. Nu-mi mai dati din putinul vostru!». Dar eu nu puteam altfel, ca era baiatul meu, singurul pe care mi-l daduse Dumnezeu. Si când nu ma vedea Dumitru, ii strecuram in buzunar 25-50 de lei, cât aveam si eu…“
Nici facultatea nu a fost usoara pentru Constantina. Baiatul crescuse, iar grija femeii creste si ea.
„Venea in vacanta si dormea colo, in camera de la drum. Si tot se furisau fetele sa bata la geam dupa el. Si mie imi statea inima-n loc. Deh, era baiatul meu, gândeam ca nu e timpul, ca sa mai astepte sa ia o fata buna, cum i se nimerea…“.
Anii au trecut, Aurica s-a insurat, a facut si el un copil, casa, cariera. Acum e barbat in toata firea si primar la Craiova. Dar acasa, la Cârna, mama tot mama a ramas.
„Sâmbata o saptamâna a trecut pe-aci, de la Calafat. Si doua saptamâni mai inainte, tot asa. Il vad, cu cât imbatrâneste, se trage mai mereu acasa. S-a asezat aci, pe pat, cu capul pe perne si se gândea la problemele lui… Mi s-a strâns sufletul. Copilu’ meu, deh, cum sa nu-mi fac griji?!… Cât o fi el de mare, tot baiatul meu ramâne. Si pân-oi inchide ochii, grija lui am s-o duc!“.
Constantina Solomon ramase in poarta, cu ochii aburiti. Fara martisor in piept, lânga omul ei, Dumitru, singurul care i-a ramas acasa. Dar sufletul ii zbura din nou, cum face de vreo treizeci de ori pe zi, la primavara ei eterna, la Craiova.
