Toti craiovenii o cunosc: fie ca loc de intâlnire, fie ca solutie salvatoare pentru vreo bijuterie draga aflata in primejdie. „Argintaria“ din Valea Vlaicii este singurul loc din Craiova unde se prelucreaza argintul, unde se repara bijuterii si unde mai lucreaza inca putinii giuvaergii ramasi in bransa din timpuri stravechi.
Pe vremuri – adica prin anii ’70 – locul era al aurului. Adica in magazinul din Valea Vlaicii, care si astazi mai poarta deasupra intrarii firma innegrita „Giuvaergerie“, in anii aceia se gaseau si se lucrau, la comanda, numai bijuterii de aur. Argintul isi avea spatiu de expunere lânga cinematograful Patria, intr-un complex mestesugaresc care cuprindea toata gama de indeletniciri, de la frizerie, pâna la ceasornicarie. Unul dintre magazinase, dotat si cu atelier, era destinat bijuteriilor de argint – prelucrare si reparatii. In 1979, dupa construirea blocului de la Unirea, cele doua „bijuterii“ ale Craiovei si-au schimbat locurile: aurul s-a mutat in noul spatiu, iar argintul in locul lui. Asa au ramas pâna in ziua de astazi.
„Toata lumea ne stie, si pe noi, si pe vecinii nostri. Acesta este si unul dintre motivele pentru care supravietuim: clientii vechi inca trec pe la noi, pentru mici reparatii la bijuteriile pe care altadata aici le-au lucrat. Iar cei mai tineri vin pentru ca argintul este la moda si aici il gasesc mai ieftin“, spune Ana Coltescu, responsabilul unitatii.
Sefa de acum s-a angajat aici chiar de la inceput, in ’79, ca majoritatea colegilor de astazi. Toti erau absolventi ai scolii UCECOM – singura unitate de invatamânt care pregatea bijutieri profesionisti. Sectia se numea „mecanica fina – bijuterie“, iar scoala dura doi ani. Cursurile nu se tineau insa numai la Craiova. Deoarece aici nu erau profesori specializati, tinerii mergeau de câteva ori pe an la UCECOM Arad, unde urmau ore de teorie. Aici, acasa, se perfectionau in ateliere intr-o meserie pe cât de frumoasa, pe atât de rara.
„Pe vremea aceea, la sfârsitul clasei a zecea, se dadea treapta a doua. Cine pica se orienta spre o scoala de meserii, care sa-l ajute sa se angajeze. Nu erau multi cei care voiau sa invete bijuteria. Iti trebuia multa rabdare, dar si talent. Cei care am ramas suntem dovada vie ca a lucra in argint sau aur este un har. Si nu mai suntem multi…“.
Argintul de Thailanda, la putere
Dupa ’90, cooperativa mestesugareasca din care faceau parte cele doua ateliere s-a impartit in doua societati diferite. Fiecare a luat-o pe drumul sau, diferit unul de celalalt. Daca aurul a ramas rege – craiovenii continuând sa-l considere cel mai pretios metal, simbol al bunastarii si elegantei – argintul a suferit un declin vizibil. O data cu intrarea pe piata a unor cantitati impresionante de bijuterii aduse din Turcia, Grecia, Thailanda etc., argintaria de la Unirea a inceput sa duca lipsa de comenzi. Doamnele care altadata isi lucrau seturi complete de inele, cercei, bratari si pandantive au schimbat locul cumparaturilor fine cu Mercurul si ultimele modele occidentale. Astfel, bijutierii din Valea Vlaicii pierdeau din ce in ce mai mult teren.
„Trebuie sa recunoastem ca nu se compara finisajele de masina care se fac in fabricile din strainatate cu cele de mâna. Noi am inteles acest lucru si a trebuit sa ne adaptam“, precizeaza Ana Coltescu. „S-a lucrat din ce in ce mai putin la comanda, dar faceam reparatii la bijuteriile luate din magazin. Unii dintre colegi au plecat, fie si-au deschis ateliere proprii – putini insa -, fie s-au reprofilat. Cei care am ramas am facut lucrul acesta din dragoste pentru meserie si, de ce sa nu recunoastem, din lipsa altor perspective pentru cei de vârsta noastra“.
Salariul de bijutier – minimul pe economie
Tot din nevoie, argintaria si-a facut in ’96 si o sectie separata de aur, dar numai pentru reparatii. Stapân absolut la Giuvaergerie a ramas pâna astazi tot argintul – singurul care le asigura supravietuirea celor zece bijutieri. Fara masini de ultima tehnologie, fara reclame sclipitoare si fara modele senzationale, vechii meseriasi isi duc zilele de azi pe mâine, agatati de o meserie pe care inca o iubesc.
„Moda s-a schimbat: nu se mai poarta podoabele foarte incarcate, cu multe inflorituri si pietre. Acum se cer bijuterii simple si bine finisate. S-au schimbat si timpurile: vânzarile sunt putine, clientii, rari. Deocamdata, nu putem decât sa ne multumim cu situatia. Salariul unui bijutier este putin peste cel minim pe economie, dar nu avem de ales. Asteptam lunile bune ale anului – care, surprinzator, sunt cele de vara. Atunci avem mai mult de lucru, iar oamenii sunt multumiti ca inca sunt cautati de clienti. Noi incercam sa-i servim pe toti la fel de bine: pe clientii vechi, care isi amintesc de locul acesta, dar si pe tinerii care, ce-i drept, poarta mai mult argint decât aur. Lucram tot pe bonuri de comanda, ca acum treizeci de ani, dar in ton cu moda: cât mai repede si mai modern! Si, in ciuda argintului adus pe piata, nu plecam. Ba chiar ne-am apucat sa renovam acest spatiu vechi ramas neschimbat de peste 30 de ani. Cu timpul, cine stie, poate vom reusi sa modernizam si tehnologia si sa raspundem tuturor cerintelor!“, conchide Ana Coltescu.
