Puşcărie – un cuvânt care-ţi face părul măciucă. O clădire pe care cei ce trec pe Vasile Alecsandri – unde se află puşcăria „maximă“ a Craiovei – evită să o privească sau o ocolesc, făcând cale întoarsă.
De care se feresc ca de dracul mulţi, dar tot mulţi sunt şi cei care-i trec pragul. Ce se întâmplă dincolo, ce stigmat le pun zăbrelele pe suflet şi în viaţă? Puţini sunt însă cei care vor să povestească…
Cinci ani de condamnare, din care doar trei executaţi până astăzi. Marius a început să se acomodeze cu viaţa din puşcărie, să-i accepte rigorile şi lipsurile. Peste doi ani se va elibera din iadul în care tinereţea şi inconştienţa l-au aruncat.
Avea 22 de ani când a aflat că poate va intra în puşcărie. La 24 a fost sigur. Iar la 28 a fost închis. „Am fost condamnat la nouă ani, pentru înşelăciune. Nu am realizat la vremea aceea cum mă va marca acest lucru… Ce pot spune acum? Că viaţa mi s-a schimbat radical, că am luat o lecţie amară şi că aştept cu înfrigurare să plec de aici. S-o iau de la capăt!“, spune el.
Fără să vadă în zidurile penitenciarului un adăpost cald şi în camarazii de detenţie a doua familie, Marius U. îşi numără cu o răbdare chinuitoare zilele care-i încărunţesc tâmplele. Lăsând afară o familie îndurerată, o iubită disperată şi o funcţie de manager câştigată cu ani buni de studii universitare, bărbatul a fost nevoit să-şi accepte pedeapsa şi regimul privat de toate obiceiurile şi plăcerile tinereţii. „La început am fost oarecum şocat de ce se întâmpla cu mine, mă îngrozea gândul că va trebui să zac aici, timpul mi se părea nesfârşit. Nu credeam că o să rezist… După prima etapă, m-am obişnuit însă cu gândul. Şi mi-am dat seama că, dacă îmi găsesc o ocupaţie, orice, zilele şi anii vor trece mai repede“.
Marius a lăsat deci deoparte toate prejudecăţile şi şi-a acceptat condiţia de deţinut. Care, realiza atunci, nu făcea nici o diferenţă între un director şi un muncitor necalificat, între anii lui de facultate şi cele patru clase primare ale colegului de dormitor. Prin urmare, a început să se acomodeze cu viaţa din puşcărie, să-i accepte rigorile şi lipsurile. Implicarea în treburile gospodăreşti şi în activităţile de la clubul penitenciarului a fost însă cea mai isteaţă alegere. „Asta mi-a dat ocazia să mai ies din monotonie. Dar mai ales să-mi treacă timpul mai repede. În plus, opt ore muncite sunt opt ore mai devreme afară, lucru care acum este pentru mine mai important decât orice altceva!“.
Dincolo de porţi – un nou început
Acum are 31 de ani şi multe fire de păr alb. Şi i-au mai rămas doi ani până când va trece liber de porţile maro şi grele ale Penitenciarului de Maximă Siguranţă Craiova. Ce îl aşteaptă dincolo ştie deja. „Prietena a renunţat acum un an să mai spere într-o viaţă fericită alături de mine – incertitudinile au răpus-o. Prietenii s-au mai pierdut pe drum, aşa cum era de aşteptat. Părinţii sunt însă acasă şi numără şi ei, ca mine, zilele care au rămas… Cât despre mine… aici am învăţat să trăiesc modest, aşa încât voi şti să apreciez libertatea şi confortul de afară, de asta sunt sigur! Din punct de vedere profesional, o voi lua de la început. Altă cale nu e! Dar voi reuşi, sunt convins, chiar dacă va trebui să muncesc din greu. Ştiu sigur însă că nu-mi va fi dor de această… «şcoală». Puşcăria te face să priveşti altfel viaţa, să-i dai greutate, să-i descoperi însemnătatea. Pentru nimic şi nimeni nu merită să-ţi pierzi libertatea, este prima lecţie pe care am învăţat-o aici. În puşcărie, timpul e călău. Te ucide încet, te macină. Ajuns afară, trebuie să ştii însă să renaşti, să o iei de la capăt! Aşa cum voi face eu“.
