Uliţa mare a Lipscanilor, locul negustorilor cu marfă de Leipzig, plin altădată de mătăsuri orientale, stofe fine, prăvălii cu blănuri şi încălţări, clădiri cu stiluri eclectice, forfota căruţelor şi tropotul cailor ce se auzeau în fundal. Aceasta era atmosfera locului la începutul secolului trecut şi s-a păstrat până după al doilea război mondial.
Astăzi, în locul pietrelor de râu ce pavau strada cojocarilor, a braşovenilor şi apoi a lipscanilor, o cărămidă cu model înflorat pe margini are rol de pavaj. Au rămas doar în amintirea celor bătrâni dughenele micuţe de odinioară, cu aţe şi nasturi coloraţi, cu plăpumi uriaşe şi perne moi, cu care doamnele cu zulufi şi crinolină îşi decorau paturile, cu pantofi feluriţi din piele, pe care domnii cu joben îi scoteau după-amiezele la promenadă, cu blănuri, pălării şi cojoace pentru toate gusturile şi pungile. Spiritul comercial s-a păstrat până astăzi, chiar dacă Lipscaniul nu mai este de mult sufletul negoţului din Craiova. Casele vechi, cu dantelării şi încrustări sofisticate, cu iz romantic, au fost înghiţite, încet, de kitschul care a înlocuit giurgiuvelele şi tocăria din lemn cu ferestre mari, din termopan alb. Au dispărut negustorii amabili, jupânii care săreau în întâmpinarea clienţilor, furnicarul de oameni ce veneau din toate părţile, intrau şi ieşeau din atelierele meşterilor, croitorilor, pălărierilor.
Kitschul inutil
Le-au luat locul magazine cu haine de mâna a doua, încăperi unde se pariază pe echipe de fotbal, amplasamente unde se comercializează piese electrice. Câţiva comercianţi mai ambiţioşi au angajat calfe, modernizând casele şi împopoţonându-le cu ferestre din termopan. Kitschul traversează fosta uliţă, de la un capăt la altul. Bazarul, împestriţat şi el, şi-a închis uşile cu clopoţel, deschizând magazine cu calculatoare sau chimicale. Sub acoperişul verde din plastic, pitite la adăpost, stau înghesuite, făcând zid comun, pereţii unor apartamente încă locuite. Tencuiala a căzut de mult, iar sub deschizăturile care cer lumină, stau întinse rufe la uscat. În spatele faţadelor, curţile interioare sunt aproape ruine. Fragmente ale unei lumi care astăzi pare plină de farmec. Fiecare clădire are povestea sa. Ici şi colo, un detaliu fragil de arhitectură de început de secol XX îţi dă speranţa că totul s-ar putea trezi la viaţă. Că ar bate din nou inima uliţei de negustori, aşa cum ar fi firesc, aşa cum se întâmplă în toate oraşele europene, aşa cum fiecare metru pătrat din străduţele Parisului pulsează, respiră istorie. Mai e mult, însă, până acolo, pe Lipscani, căci, deocamdată, respectul pentru trecut a fost dat uitării. Banii şi proprietarii de astăzi au întâietate.
Zonă istorică, semiabandonată
„Fiecare casă are filosofia ei arhitecturală, pe Lipscani. Din păcate, asupra unora s-a intervenit deja în mod brutal, la unele s-a pus termopan, ceea ce nu e permis, altele sunt acoperite cu polistiren, acolo unde faţada avea stucaturi din ghips. Stilurile sunt diferite, este mai degrabă o arhitectură eclectică a străzii, tipică, pe undeva, perioadei respective. Noi, în general, eram în întârziere când venea vorba de un curent artistic şi îl preluam după ce Europa trecea la altul nou. Un soi de romantism târziu întâlnim pe Lipscaniul nostru“, a spus Emilian Ştefârţă, preşedintele comisiei de urbanism a Consiliului Local Craiova. „Există, însă, posibilitatea ca strada să fie inclusă într-un plan de restaurare urbană. Din câte ştiu eu, Ministerul Culturii are fonduri destinate acestui tip de proiect, apoi ar mai fi banii europeni. Aici sunt multe curţi interioare interesante ori străduţe înfundate ce s-ar putea deschide în altele. Este nevoie de timp însă pentru a reabilita această zonă istorică a Craiovei. Unele amplasamente au câte cinci, şase proprietari. Trebuie alocate fonduri…“, a continuat consilierul-arhitect.
Un vad cultural
Din forfota economică de după 1989, a rămas doar o zonă semiabandonată. „S-ar putea crea aici un vad cultural, chiar dacă vorbim de un proiect pe termen lung. Regulamentul de urbanism nu trebuie să rămână nici el intact, poate fi modificat. Spre exemplu, n-ai voie să vinzi piese auto, ci doar lucrări de artă, renunţi la chimicale şi te ocupi de antichităţi. Sau de fashion, căci moda nu e agresivă. Sau poţi comercializa bijuterii. Este tot economie, dar una de factură culturală, care concordă cu aspectul istoric al caselor“, a adăugat Emilian Ştefârţă.
Strada Lipscani nu este singura după care tânjeşte arhitectul, având în minte Hanu’ cu tei al Bucureştiului. Consilierul ar crea un circuit care să includă 10-15 clădiri vechi ale Craiovei: „Sunt câteva case boiereşti luxuriante în oraş. Dacă s-ar ajuta la restaurarea lor şi proprietarii şi-ar da acordul, ele ar putea fi incluse într-un circuit de prezentare al începutului de secol într-o capitală de şes. Aşa cum există pe Valea Loarei. Şi toată lumea ar avea de câştigat de aici“. Şi poate inima Craiovei, un pic obosită, un pic prăfuită, dar plină de amintiri, ar bate în ritmul de altădată…
