La 14 ani, a furat placa memorială a lui Amza Pellea, să vândă cuprul la kilogram. Până în zori, „l-au aflat“. Câţiva ani mai târziu, s-a aventurat la Şimian şi a lăsat cablurile pe calea ferată să le taie trenul. „L-au aflat“ din nou, şi de data asta l-au trimis în arest. Ca să nu facă masaj, să nu spele ciorapii şi să aibă cazare la nivelul întâi, cel al băieţilor şmecheri, s-a bătut din prima zi, iar lama i-a lăsat primele semne pe corp.
Am intrat în penitenciar, având în minte ceea ce spun angajaţii instituţiei aproape de fiecare dată: să nu crezi tot ceea ce ţi se spune. Laviniu e închis pentru multe fapte, de la furt, la consum de heroină şi tentativă de omor. Ochii mari, verzi, umbriţi de gene lungi şi dese, şi mâinile tatuate până aproape de degete sunt primele lucruri pe care le observi la tânărul de 24 de ani. Poartă un şort de culoare lila şi o bluză bleu de trening, cu mâneci lungi. Pe gât, lama unui cuţit a brăzdat odată câteva linii paralele. A stat în arest la Găeşti, Iaşi, Brăila, Poarta Albă şi Jilava. „Cea mai scârboasă puşcărie e asta. Eram pe restrictiv. Stăteam trei inşi într-o cămăruţă, cu un pat şi WC-ul lângă el“, îşi aminteşte el. „Nu puteai să mişti, că săreau la gâtul tău. Dacă citeai un ziar şi-l foşneai, săreau la tine că-i deranjezi“.
Micul afacerist
Nu poţi să-ţi vezi pur şi simplu de treabă şi să nu se lege nimeni de tine. „La puşcărie, e altfel“, rezumă Laviniu viaţa după gratii, zâmbind uşor. „Mie mi-a plăcut să nu mă comande nimeni nici aici, nici afară. De mic eram aşa. Mă duceam la şcoală, da’ nu prea-mi plăcea cartea. Aş fi vrut să umblu aşa, fără să-mi spună nimeni ce să fac. Atunci m-am apucat de furat, să fac rost de bani. Pe la 14 ani, am luat într-o noapte placa memorială a lui Amza Pellea. Cuprul era atunci vreo 70 de mii (lei vechi – n.r.) kilogramul şi ea cântărea cam o sută de kilograme. Asta a fost prima faptă pentru care m-au aflat“, continuă el. N-a păţit nimic atunci, căci era prea mic. În gaşcă, mic de statură, băieţii îl luau de slab: „Da’ eu tăceam şi făceam. Nu-mi place mie să mă laud“. Timpul trecea cu mici găinării. Pe la 17 ani, la Şimian, Laviniu a pus la cale altceva: „Am luat nişte cabluri şi le-am aşezat pe calea ferată, să le taie trenul când trece peste ele. Atunci erau să se răstoarne nişte vagoane“. Un an a stat închis la Găieşti pentru asta.
La unu stau şmecherii, la doi, pachetarii
Când a intrat întâi, îi era frică de hoţi. În prima zi s-a şi bătut: „Au vrut să mă bage în paravan, da’ n-a ţinut“. Priveşte într-o parte când povesteşte despre episodul ăsta. „Mi-e şi ruşine să spun. Pe urmă trebuia să stau şi eu pe un pat. A venit unu’ la mine şi m-a întrebat: «Ce, mă, vrei să fii băiat?» Şi i-am răspuns, normal. Şi atunci a zis să mă bat cu el. L-am pus jos, că eu făcusem şi lupte, veneam de-afară, eram odihnit. El era slăbit de puşcărie…“, continuă Laviniu.
După gratii, fiecare lucru are o semnificaţie. Ordinea socială se păstrează şi se regăseşte cumva între pereţii celulelor şi zidurile închisorii. Renumele cu care intri, banii pe care-i învârţi sau forţa pumnului dictează statutul. „La unu, stau băieţii. Şmecherii. Nu vine ţăranul să stea aici. Patul de la doi e rezervat pachetarilor sau cambuzierilor. Sunt ăia care donează la băieţi. Iar la trei e pentru amărâţi“, explică el. Deşi e loc pentru toată lumea, rezervările nu funcţionează. Nu contează fapta pentru care ai fost condamnat, nici vârsta. Ci felul în care te impui. Ca să-ţi fie bine, trebuie să fii cel mai tare. „Când m-am bătut prima dată, am primit şi o tăietură cu lama pe piept. Am tăcut şi m-am îngrijit singur. Dacă mă duceam la cabinetul medical, pozam de «sifon» şi nu era bine. Că tot cu hoţii stăteam în cameră. Pe urmă, au mai încercat de câteva ori să mă pună la pământ şi s-au potolit. Mi-am câştigat respectul şi m-au lăsat în pace. Aşa e la puşcărie. Nu-ţi pune nimeni parte. Şi la început, mai ales dacă arăţi bine, te pun la masaj, la spălat ciorapii. Cum să-i fac eu ăluia masaj?“, adaugă Laviniu.
„Plăteam mai mult ca să nu fie marfa şmenuită“
După o vreme, a fost din nou liber. Aventurile şi anturajul nu-i dădeau însă pace. S-a apucat din nou de furat: „Am ajuns la Târgu Neamţ. De acolo e mama. Furam tot timpul. Dacă furi şi ai bani, poţi intra în oricare cerc. La 18 ani, m-am apucat de droguri. De toate felurile. Luam ca să fiu în gaşcă. Am început cu iarbă şi am ajuns la injectabile. Făceam doze mici la câte cinci-şase ore. Când eşti high, ai impresia că poţi face orice sau că totul ţi se cuvine. În mintea ta, eşti foarte puternic. Luam de oriunde, dar mai ales din Bucureşti. Plăteam mai mult, ca să nu fie marfa şmenuită, să nu fie din aia cu var. Făceam ce voiam, n-aveam nici un fel de program. Era o zăpăceală!“, povesteşte tânărul, dând din cap uneori de parcă ar spune viaţa altcuiva.
La 18 ani, a fost prins din nou şi condamnat pentru tentativă de omor. A ajuns la Iaşi. Apoi, l-au transferat la Brăila. „Urmele ăstea de pe gât de acolo le am. Cum am căzut arestat, m-am lăsat de droguri. Şi de patru ani am renunţat şi la fumat“. Povesteşte cu detalii, aproape neîntrebat, şi spune că două luni de acum o să fie mai liniştit. Îi face bine să vorbească.
Casă, masă, familie…
Zilele la închisoare par toate la fel: „Acum e uşoară puşcăria. Înainte erau păduchi. Purtam zeghe, aşa le zice la hainele ălea dungate, groase şi vechi de 20 de ani. Acum, dorm şi eu în pat curat. Am o pilotă să m-acopăr, am haine de civil“. De când nu mai e liber, spune că s-a schimbat. „Înainte eram mai indiferent. Nu mai sunt aşa. Dacă n-ajungeam la puşcărie era rău de mine. Am credinţă în Dumnezeu, nu în pietre şi icoane. Că văd nişte treburi cu popi pe la televizor de… Astea sunt nişte afaceri cu biserica. N-am eu treabă cu ea“, spune răspicat şi convins.
Vreme de câţiva ani, n-a avut un semn de la familie: „Câteodată n-aveam nici săpun. Acum îmi trimit ai mei şi bani, dar şi eu m-am cuminţit“. Mama şi sora au plecat în Italia. Cu fratele cel mare nu se mai înţelege. „Când mă eliberez, o să plec şi eu din ţară. Până la 35 de ani, o să muncesc să-mi fac o casă, să am maşină, un ban deoparte. Am pierdut startul, dar o să-i ajung pe alţii din urmă, că ei au consumaţii multe, eu sunt singur. Şi atunci o să mă-nsor. Unchiu-meu aşa a făcut. S-a căsătorit la 35 de ani. Acum e bazat, are de toate, nu mai depinde de nimeni. Ca el vreau să fac şi eu“, spune Laviniu.
Necioplit şi rece
De câteva minute, un punct din asfalt e ţinta privirilor lui Laviniu. Când vorbeşte despre viitor, strânge pumnii şi uneori se bate în piept, ca şi când ar face un jurământ. De sub mâneca bluzei de trening, se văd culorile tatuajului făcut după gratii. „Cine-o să stea lângă mine n-o să se simtă aiurea. Şi copiii mei – îmi plac copiii – or să ţină unul la altul, nu ca în familia mea. Noi am fost reci, ne-am duşmănit. O să-i educ altfel. Şi o să fiu cald cu ei. Pe mine tata mă teroriza. Când veneam de la şcoală şi mă întreba ce-am învăţat, mi-era aşa frică! Se enerva, înjura, dădea cu pumnii în pereţi. «Ce copil prost!», striga la mine. Era necioplit aşa… rece“, îşi aminteşte el. Scutură din cap a ciudă: „Eu am alt suflet. Ca mama şi ca sora mea. M-am trezit acum. M-am şi chinuit mult“. Mai are doi ani de stat. Planurile pe care şi le face pentru sine par să depăşească însă două decenii. Acum se întoarce în celulă, unde trebuie s-o „ardă“ la fel ca şi ceilalţi, căci respectul nu-i însoţeşte pe cei slabi…
