Matematician în America

– Povesteai cândva despre iepurii pe care îi fugăreai pe locurile unde se află astăzi Bigul Nou.

– Craioviţa Nouă era alcătuită în 1972, când ne-am mutat acolo, din vreo 30 de blocuri aflate în pătratul iniţial, unde era şi şcoala. La sud de actuala Racheta (care nu exista pe atunci) erau nişte barăci pentru muncitori, unde se cumpărau becuri sau ce mai era nevoie, şi mai era un chioşc de lemn, unde se găsea pâine şi lapte. Legătura cu oraşul se făcea cu autobuzele 5 şi 18, pe care trebuia să le iei de la Balta Craioviţei. Către barăci mai erau case, dar de la blocul meu începea câmpul. Am locuit acolo şi când eram la liceu, dar atunci începuse să se construiască şi apoi ne-am mutat într-un alt bloc, în zona unde era Bigul Vechi.

– Probabil prin clasa a cincea (am avut profesoare foarte bune şi la şcoala generală, şi în Liceul „Bălcescu“). E mai ales o formă de curiozitate, nu mult diferită de a vrea să ştii, de exemplu, ce se întâmplă în episodul următor al unui serial sau în volumul doi al unui roman. Numai că în matematică, de cele mai multe ori, volumul doi rămâne să-l scrii tu. Corpul de profesori de la Şcoala nr. 30 era foarte bine pregătit. Erau mulţi tineri, cam ultimii care au venit în Craiova prin repartiţii, după aceea oraşul a devenit închis.

Am urmat apoi Liceul „Nicolae Bălcescu“, am plecat în armată pentru un an, încă patru ani am fost student la Bucureşti şi am revenit în Oltenia, unde am lucrat în Slatina la ceea ce astăzi se numeşte Colegiul Naţional „Nicolae Titulescu“, am lucrat un an în Craiova la Liceul „Nicolae Bălcescu“ şi un an la Grupul Şcolar „Tudor Arghezi“.

– În 1995. Nu mă gândisem neapărat să plec. Majoritatea celor din generaţia mea au plecat în ’90 – ’91. Abia în ’93 mi-a fost clar că nu pot să fac doctoratul aici, nu aveam liniştea necesară să mă ocup de cercetare. Aveam nevoie de trei servicii ca să-mi întreţin familia, aşa că în ’93 am început să învăţ engleză serios. O ştiam cât să citesc texte de matematică, dar între asta şi a trăi undeva unde se vorbeşte engleză sau a ţine cursuri în engleză e o mare diferenţă. Am învăţat, am dat nişte examene, le-am luat, nu din prima încercare. Am trimis aplicaţii la câteva universităţi şi în 1995 am fost acceptat de două dintre ele.

– Eram căsătorit, aveam un fiu de un an. Am plecat singur, iar după o jumătate de an i-am adus şi pe ei. În America, sistemul de doctorat este diferit. Acolo eşti student la doctorat şi, cel puţin în matematică, lucrezi. Ţii două cursuri pe semestru şi ele acoperă şcolarizarea şi îţi aduc şi un salariu din care poţi să te întreţii.

– Poate să dureze între patru şi şapte ani. Dacă nu ai terminat în şapte ani, trebuie să o iei de la început, să refaci toate etapele. Depinde cât de grăbit, cât de motivat eşti să termini repede. În general, lumea termină în cinci ani. Eu am terminat în patru. Mă grăbeam, voiam să am un serviciu normal, pe un salariu normal.

– La University of Tennesee, în Knoxville, o universitate cu vreo 25.000 de studenţi şi cu profesori foarte buni. M-am dus acolo ca să lucrez cu un anumit profesor. Alegerea mea a fost motivată de existenţa acolo a acestui profesor care venise de la Bloomington, Indiana, ca să fie decan.

– Începutul a fost uşor. Discutând cu prieteni care s-au dus în multe locuri din America, e clar că există o diferenţă mare între nord şi sud, în felul în care oamenii se poartă. În sud, ei sunt foarte amabili şi te ajută. Chiar şi material m-au ajutat, la început. „Îţi dăm banii ăştia şi ni-i dai înapoi când începi să iei salariu“.

Vecin cu Goti, fostul şef al mafiei newyorkeze

– Schimbasei oraşul?

– Da. M-am mutat din Knoxville, în Lewisburg, Pennsylvania. Un oraş mic, universitar, cu 3.000 de locuitori, universitatea având 5.000 de studenţi. În afara universităţii, nu mai exista decât o celebră închisoare federală, în care rezida la momentul respectiv Goti, fostul şef al mafiei newyorkeze.

– Nu chiar. El stătea cu gard, cu sârmă, dar eram vecin cu gardienii, pentru că alte locuri de muncă nu prea mai erau în oraş, decât universitatea şi puşcăria. Am fost odată la o şedinţă cu părinţii, la şcoală, şi când am ajuns erau numai maşini de poliţie la poartă. Am crezut că s-a întâmplat ceva, dar erau şi ei părinţi. Numai eu n-aveam cătuşe atârnate la brâu, în toată şcoala!

– Da. Acolo au început copii şcoala, atmosfera în facultatea de matematică era şi ea extraordinară, dar, din păcate, la vremea respectivă, din 20 de profesori, cinci erau în aceeaşi arie de cercetare ca mine. Şi cum universitatea căuta să facă o diversificare a specializărilor, nu ar fi angajat permanent pe cineva în acelaşi domeniu. Ori, dacă vrei să devii rezident, să iei greencard, trebuie să ai o slujbă permanentă, aşa că mi-am căutat altceva. În primul an la Bucknel am aplicat la 300 de universităţi, facultatea mi-a plătit taxele poştale pentru expedierea aplicaţiilor. Nu am găsit nimic care să îmi convină, dar, în anul următor, am avut de ales între mai multe oferte, dintre care au rămas două: un campus universitar din New York sau unul din Florida. Pentru o persoană mai tânără, Florida e mai excitantă, se întâmplă tot felul de lucruri acolo. Am ales însă statul NY. Dacă te uiţi pe hartă, el nu prea are legătură cu oraşul NY, care se află în colţul sud-estic al statului. Partea de nord, grosul statului NY, înseamnă mult loc liber. Este o zonă de deal, seamănă cu România, aşa cum este ea în Gorj, cu livezi de meri, de cireşi, cu viţă-de-vie şi liliac. În 2001 am început să predau la Brockport.

– Programul este foarte flexibil, îl pui cum vrei tu, atâta vreme cât nu intri în conflict cu alţii. Ajunge să ne înţelegem, şi avem un program cam cum vrea fiecare. În general, noi ţinem trei cursuri de câte trei ore pe săptămână şi ai libertatea să ţi le pui în trei zile (poţi să le pui şi în cinci, dacă ţii neapărat să vii zilnic la serviciu) sau în două. Eu am ţinut multe cursuri în programul de master, care sunt seara, pentru că majoritatea studenţilor lucrează. Sunt, în general, profesori de liceu sau de şcoală generală pe care statul New York îi obligă să ia un master în cinci ani de la absolvire, altfel îşi pierd serviciul. De obicei, ajung pe la 9.00 la birou, pentru că, dacă ajung după 9.30, s-ar putea să nu mai găsesc loc de parcare. Încep la 11.00 şi am timpi liberi. Dar se întâmplă destul de des să am ore până la 9 seara.

– Citesc matematică oriunde.

– Ce alte pasiuni ai?

– Literatură, muzică, filme.

– Ai şi tradus literatură, din română în engleză şi invers.

– Mai puţin din română în engleză, pentru că o mare problemă este contactul cu autorii. Nu ştiu cum merg aici lucrurile, dar în Statele Unite, dacă vrei să publici un autor străin, îţi trebuie o scrisoare de la el sau de la cine deţine drepturile de autor că este de acord cu ceea ce faci tu. Din păcate, Uniunea Scriitorilor din România nu pare interesată să intervină în acest proces de intermediere. Vrei să traduci Nichita Stănescu, te priveşte, n-ai decât să iei legătura cu doamna Stănescu, la Paris. Hai să sunăm Parisul: „Unde e doamna Stănescu?“. Vrei să traduci Petre Stoica? Sună la Jimbolia: „Unde locuieşte domnul Petre Stoica?“. Eu credeam că Uniunea Scriitorilor are un birou care se ocupă cu intermedierea între traducători şi autori.

– Cum sunt bibliotecile americane?

– Foarte bune. Fiecare bibliotecă are website, poţi căuta de acasă, o carte, un autor, în ce locaţie a bibliotecii se găseşte, iar dacă e împrumutată, când va fi returnată. Poţi face on line o rezervare, astfel încât să o iei tu, chiar dacă acela care o avusese ar vrea să prelungească. Publicaţiile au fost puse pe microfilme, revistele se găsesec în Pdf. Apoi, bibliotecile vând cărţi. Dacă un volum nu e cerut de nimeni vreme de, să zicem, zece ani, este scos la vânzare, cu un preţ modic. Dacă va dori cineva să împrumute cartea respectivă după aceea, ea va fi achiziţionată din nou.

Vara, atât bibliotecile, cât şi librăriile (din reţeaua Barnes& Noble) organizează tot felul de activităţi pentru a stimula copiii, dar şi maturii să citească. Un copil care citeşte zece cărţi în timpul vacanţei de vară primeşte un cadou (o carte, un breloc, o pizza, un bilet la film). Trebuie ca părinţii să semneze că el a citit zece cărţi şi să ştii că nu semnează dacă n-a citit. Există şi concursuri de citit între adolescenţii din diferite cartiere ale oraşului.

Bibliotecile îşi aleg în fiecare an o carte în jurul căreia organizează diverse activităţi. Anul trecut, la biblioteca oraşului meu a fost „Şoimul maltez“. Anul ăsta, „Fahrenheit 451“ şi am participat, de exemplu, la o discuţie despre cenzură, pentru că în „Fahrenheit 451“ este vorba despre o formă extremă de cenzură: arderea cărţilor. Eu am vorbit despre cenzura în România, în timpul comunismului, a mai fost cineva de origine rusă, care a vorbit despre cenzura din Uniunea Sovietică, şi o profesoară de literatură medievală, care a vorbit despre cenzura cu substrat religios în Evul Mediu. Ni s-au pus întrebări, am avut cu mine romanul lui Ion Iovan, „Ultima iarnă“, apărut cu observaţiile cenzurii. Trebuie remarcat că alegerile respective nu au fost din scriitori care luaseră premiul Nobel, dar e vorba despre cărţi bine scrise, pe care le-a citit multă lume şi care pot să atragă cititori de toate vârstele.

În România computerul e folosit pentru jocuri

– Citesc copiii? În ciuda prezenţei masive a computerului?

– Da, citesc. Sunt duşi de mici la biblioteci, unde se găsesc mii de cărţi pentru fiecare vârstă. Scriitorii de cărţi pentru copii (şi ilustratorii, uneori) au întâlniri cu micii cititori în biblioteci şi librării, sunt invitaţi în şcoli (ceea ce le doresc şi scriitorilor români), se lansează cărţi pentru copii cu toată agitaţia specifică unei viitoare capodopere. Avem şi un festival al cărţii pentru adolescenţi, la care sunt invitaţi cam 15 scriitori, care discută cu copiii şi fac şi workshopuri.

O mare diferenţă pe care o văd eu este că pentru copiii din România computerul este folosit pentru jocuri şi pentru a lua filme şi muzică de pe internet, pe când copiii de acolo, care fac şi ei asta, folosesc computerul şi ca instrument pentru a-şi face temele. Ai lucrare a doua zi, există website-uri ale şcolilor sau la care şcolile sunt afiliate, unde poţi da lucrări de control simulate, pentru a-ţi verifica nivelul cunoştinţelor. Scrii clasa, obiectul, numele profesorului şi programul respectiv îţi generează un exemplu de lucrare de control şi, după ce răspunzi, îţi spune şi nota, ca să ştii cum stai.

– Nu cunosc prea bine învăţământul românesc de acum. Ştiu că s-au făcut multe schimbări, dar nu ştiu exact despre ce e vorba. Am înţeles că se reduce conţinutul programelor şi că se va reduce în continuare. Nu cred că e o soluţie. Învăţământul românesc mergea destul de bine şi cred că e păcat să strici ce merge bine, doar de dragul de a face schimbări. Sistemul american de învăţământ este diferit. Pot să îţi spun cum e organizat acolo şi cine ştie cum este aici poate să facă o comparaţie.

În primul rând, nu există inspectorat judeţean. Fiecare stat se împarte în districte şcolare şi inspectoratele sunt pe districte, nu pe „judeţ“. La noi în „judeţ“ sunt vreo 20 de districte şcolare şi fiecare district are un inspector-şef şi câţiva funcţionari, dar nu există nici un alt inspector. În afară de districtele şcolare care se află în zona de downtown a oraşelor mari, în general există o singură şcoală la fiecare nivel. În suburbia noastră există o şcoală care are grădiniţă, clasa întâi şi clasa a doua, o altă şcoală, care are clasa a treia, a patra şi a cincea, o altă şcoală, care are clasele de la a şasea la a opta şi un liceu. Atât. Şi toate sunt în subordinea inspectorului general. Fiecare şcoală are director, director-adjunct şi sute de profesori, pentru că pot să fie 30 de clase de a şasea, de exemplu. Cum în oraş există o singură şcoală, toţi elevii merg acolo şi nimeni din afară nu se poate înscrie. Poţi să urmezi şcoala respectivă numai dacă plăteşti taxe de proprietate în oraşul respectiv.

Toate ciclurile şcolare sunt judecate pe şase zile. La ei nu există un orar săptămânal, ci unul pe şase zile. Şcoala trebuie să rămână deschisă un anumit număr de zile pe an, altfel, anul şcolar nu se încheie, ci se prelungeşte. Dacă astăzi a fost şcoala închisă din cauza zăpezii, mâine, când se reia, nu se reia cu orele de mâine, ci cu orele de astăzi. Când s-a trecut la sistemul de învăţământ cu sâmbăta liberă, statul New York nu a fost de acord, decât dacă numărul de zile şcolare dintr-un an rămânea acelaşi. Avem sâmbăta liberă, dar anul şcolar durează mai mult. El începe cam cu zece zile mai devreme decât în România şi se termină cam cu opt zile mai târziu.

– Am o normalitate a vieţii curente, care aici lipseşte. O viaţă organizată pe principii pe care le înţeleg şi, în general, cam ştiu ce să aştept. În România nu ştii la ce să te aştepţi, ce îţi va aduce ziua de mâine. Accidente se pot întâmpla, desigur, şi acolo, dar nu există ceva care să te facă să te gândeşti: „Nu ştiu ce fac mâine“. Am mai multe şanse de informare şi pot să-mi fac meseria mult mai bine. Am, de asemenea, mai mult timp. Am constatat, după plecarea din România, că, dacă nu mai vorbesc despre fotbal şi despre politică, îmi rămâne o grămadă de timp, în fiecare zi, pe care pot să-l folosesc. Politica din America nu mă interesează, cu cea de acasă am pierdut legătura. La fotbal mă mai uit, dar nu se mai întâmplă să nu pot să fac nimic două zile pentru că a luat Craiova bătaie.

Ce nu am? Nu am rudele, prietenii. Nu e uşor să te duci undeva unde nu cunoşti pe nimeni şi să încerci să trăieşti acolo.

– Americanul e dependent de maşină?

– Da, pentru că având benzină şi fiind ieftină atâţia ani, celelalte sisteme de transport nu mai sunt la fel de bine puse la punct. Există căi ferate, dar sunt mai mult pentru trenuri de mărfuri. Mi-au trebuit mulţi ani până să văd un tren de persoane. Sunt autobuze, dar timpul de transport e mult mai mare decât dacă mergi cu maşina la serviciu. Există orientarea către maşini care consumă puţin, în special maşini japoneze care se fabrică în SUA (asta şi explică preţul lor mult mai scăzut decât al celor similare de pe piaţa europeană). În ultimii ani au apărut modelele-hibrid, care merg pe autostradă cu benzină şi în oraş cu motor electric. După declaraţiile americanilor, ei ar fi putut să facă de mult maşini-hibrid, dar nu şi-au pus problema. Ca-n Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, unde era Mutulică, ăla, care ar fi putut să vorbească, dar n-a încercat. Omul nu face ceva, până nu-i ajunge cuţitul la os. Un exemplu similar este cel al camerelor digitale. Ele au fost inventate în anii ’60 de un inginer de la Kodak (companie care are sediul în Rochester, ca şi Xerox, de altfel). Compania nu a ştiut ce să facă exact cu produsul respectiv, iar invenţia a rămas în arhivele lor până în anii ’90, când o companie japoneză care reinventase fotografia digitală a lansat primele astfel de camere pe piaţă. Atunci a trecut şi Kodak la producţia de serie.

– Ţi se pare schimbată, România?

– Curentul tot se opreşte, e drept că doar pentru câteva minute. Poate că se întâmplă numai pentru că am venit eu. Săptămâna asta nu e apă caldă şi e bine că pot să le arăt copiilor că viaţa în România nu e sărbătoarea perpetuă care credeau ei. Pentru că, venind numai în vacanţă, când toată lumea e în concediu şi sunt tot felul de activităţi interesante, rămăseseră cu impresia: „Ce frumos e în România! Toată lumea se distrează!“. O impresie care li s-ar schimba dacă ar sta aici un an sau doi.

M-am plimbat zilele trecute pe străzile liniştite din jurul Şcolii nr. 5, am privit casele vechi şi cele noi, o combinaţie de nou şi de neîngrijit. Schimbări sunt în Craiova. A apărut fântâna din centrul oraşului. Ceea ce nu e clar este dacă ele produc schimbarea vieţii sau sunt doar decorative. Mi-ar fi plăcut să văd schimbări de fond, totuşi. Poate că sunt şi nu le-am văzut eu.

– Îmi întâlnesc rudele, prietenii. Am avut o conferinţă la Timişoara şi voi mai avea una la Alba Iulia. Acum doi ani am fost cu copiii la Braşov, şi câteva zile, în Bucureşti. Acum o să ne ducem la Târgu Jiu. Vreau să fac un filmuleţ cu operele lui Brâncuşi. Încercăm să vedem cât mai multe dintre locurile extraordinare care mai există în România, iar eu să găsesc subiecte de scris. România e foarte bogată în subiecte, pe care scriitorii români le ignoră. Îţi aduci aminte că acum vreo zece ani a fost povestea aia cu vaporul taiwanez, care a lăsat pe mare, într-o barcă, nişte pasageri clandestini români? Nici un prozator de la noi nu a scris povestea asta. A scris-o un canadian, a luat şi premiul pentru cel mai bun roman al anului, în Canada. A stat un an în România să se documenteze. Nu i-a ieşit prea bine operaţiunea, are goluri. Pentru un român, anumite părţi din romanul ăsta sunt hilare. Ca să-ţi dau un exemplu: când mergi cu personalul, vine controlorul şi îţi scrie cu creta pe bagajul de deasupra capului, unde te duci. I-o fi spus cineva, o fi mers el cu personalul şi o fi întâlnit un conductor cu idei, a scris însă că aşa se procedează în trenurile româneşti.

– E adevărat. Şi aşa se construieşte. Dar ideea este: de ce nici un scriitor român nu s-a gândit să scoată ceva din subiectul respectiv?

– Am văzut multe cărţi apărute în ultimii ani. Deci cineva, pe undeva, scrie. Din păcate, romanele abundă în consideraţii „intelectuale“. Se uită că lumea citeşte ca să descopere un caracter interesant sau un fir epic incitant şi nu ca să vadă cât de deştept e autorul. Nici eu nu am timp mult, dar, dacă ne uităm pe reportofonul meu, vom găsi 56 de înregistrări de idei pe care urmează să le dezvolt. Sunt şi altele pe care le-am pus pe hârtie, am scris două povestiri în vara asta, una în Grecia şi una în România. Nu ştiu încă dacă le voi păstra sau nu. Dar nici nu sunt un scriitor profesionist.