http:http://www.youtube.com/watch?v=dYtc6LqfLB0
Sunt singurii din breaslă – soţ şi soţie – din toată ţara care primesc indemnizaţie de merit pe viaţă, de la Uniunea Arhitecţilor din România. Ea e bucureşteancă, el „neam de cărăşean“, din zona Oraviţei, după tată, şi gorjean get-beget, după mamă. S-au pripăşit în Oltenia şi au început să scrie, cu iubire de Dumnezeu şi de carte, istoria.
Era puţin după 1894. Cu picioarele înfofolite în pături, birjarii stăteau zgribuliţi pe scândurile de lemn reci sau se dezmorţeau jos, lângă caii care scoteau aburi pe nări. „În apropiere, era cârciuma lui Spirtaru. Brâncuşi făcea Şcoala de Arte şi Meserii aici, la Craiova. Ca să mai ia câte un bănuţ, le căra ţuică fiartă şi cafele celor care aşteptau, amărâţii, îngheţând, să vină trenurile în gară“, povesteşte arhitectul Voia. În amintirea lui a proiectat fântâna. Avea 27 de ani pe-atunci. Vorbise despre proiect cu V.G. Paleolog. „Erau patru lamele legate de un inel. Lamelele simbolizau patru păsări care beau apă dintr-o farfurie… din inelul acela. De-acolo trebuia să ţâşnească apa…“.
O muzică a contrastelor
Lăsat pe spate, cu mâinile prinse la ceafă, ca într-un exerciţiu de gimnastică, şi cu picioarele ridicate şi sprijinite pe o bucată de zid, dă viaţă încăperii întunecate, pline de planşe, hârtii, schiţe, proiecte. Pare că se relaxează după frământarea unor zile şi săptămâni întregi de muncă. Poartă mustaţă. Firele albe n-au apucat încă să se strecoare perfid, să rămână acolo şi să se dividă. Chiar în faţa sa, în costum, cu mâna stângă ridicată într-o explicaţie, stă academicianul arhitect Octav Doicescu. „Cel care va stăpâni cel mai bine constrastul va ajunge sus. Pentru că el face ca omul să-şi întoarcă privirea spre clădire şi să reţină esenţa“, le spunea, odată, profesorul studenţilor săi. Acum, elev şi maestru stau faţă în faţă şi se privesc din fotografii. Viorel Voia a cuprins în camera de lucru cu suflu de mansardă tot ce-i e aproape de suflet: mama sa, „gorjeanca“, înconjurată de copiii de la şcoală, casa bătrânească din apropierea Teatrului din Oraviţa, la a cărui deschidere, în 1817, participaseră împăratul Francisc I împreună cu împărăteasa Augusta Carolina, echere, rigle, un CD-player. „Arhitectura seamănă cu muzica, prin legile de compoziţie. Mozart e genial, ştie să îmbine contrastele. Dacă în arhitectură nu ştii să consumi acest contrast, trece lumea pe lângă lucrare ca pe lângă via culeasă“, spune. În rest, dosare, hărţi, planşe, schiţe, creioane, culori, proiecte, aşezate pe rafturile din lemn sau întinse pe masa din faţa singurei ferestre din încăpere.
Drumul către Arhitectură
Georgeta Voia a avut cea mai mare medie la examenul de admitere în Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Terminase şcoala primară, apoi Şcoala Centrală de Fete din Capitală. Îi plăcea desenul de când era mică. Liceul l-a absolvit în 1955, cu diplomă de merit. „Aşa de bună era şcoala pe vremea aceea, încât mă puteam duce oriunde, fără să am nevoie de meditaţii. Părinţii mei au plătit doar şase lecţii: trei pentru desen liniar, trei pentru ornamental, pentru că la «Mincu» erau două probe de talent, apoi română şi matematică (scris şi oral), fizică, limba rusă“, povesteşte, în salonul plin cu icoane, cărţi şi schiţe, autoarea proiectului Universităţii din Timişoara. Deşi fusese repartizată în Bucureşti, după absolvire, a plecat în Banat, unde avea o soră.
Viorel Voia s-a îndreptat spre locurile din care se trăgea. Terminaseră amândoi cu 10. La absolvire, academicianul Doicescu îl întrebase ce are de gând să facă. Dorea la Timişoara. „Mă, Voia, eu aveam alte gânduri, da’ du-te acolo, ca să-mi zbori netutelat“, îi răspunsese profesorul. Îşi aminteşte şi acum cuvintele de încurajare de pe holurile Institutului de Arhitectură. Când era mic, se visase mecanic de locomotivă. Mai târziu, tatăl, învăţător ca şi mama sa, îl vedea farmacist. În liceu, un profesor de la Institut îl descoperise „bun socotaş. Eram cel mai bun din clasă la matematică. Şi ştiam să desenez“. „Dumnezeieşte“, intervine soţia sa. Aşa a ajuns la Bucureşti, la „Mincu“. „Prea multă laudă. O să beau oţet la prânz, să mă purific“, glumeşte arhitectul, întrerupând şirul amintirilor.
Construcţiile fără idee
Au fost pregătiţi să facă orice: de la amplasare în sit la obiectul de arhitectură, detaliat până la clanţe, lămpi şi scrumiere. „Aşa am gândit, spre exemplu, cartierul Craioviţa, de la arterele de circulaţie până la blocul în sine, dus până la capăt, la detaliu de balustradă. Fuseseră proiectate sală de sporturi, hotel, casă de cultură, cinematograf în aer liber, patru licee, grădiniţe între blocurile- turn, magazin universal, bazin de înot, un pietonal care să treacă pe sub drumul european spre ştrand. Lacul fusese conceput cu club nautic, iahting. Cine-a mai ţinut însă, cont, de proiect? Acum, Craioviţa arată ca un cartier-dormitor. Balcoane închise, blocuri vopsite… Tot comerţul de-acolo se petrece stradal şi în barăci. Nu există armonie, nu se regăseşte acel leitmotiv din poezie, refrenul dintr-un şlagăr. S-a pierdut unitatea“, rosteşte cu tristeţe Georgeta Voia. Căci, înainte de toate, trebuie să existe o idee şi o unitate a ansamblului. Pentru ochiul format, multe dintre construcţiile de azi par manele. Sunt… pufoase, spectaculoase, însă nu ţin cont de legile compoziţiei. „Nu există idee, există doar finisaje“.
Prima din ţară
Multe dintre clădirile sau spaţiile pe lângă care trecem în fiecare zi poartă amprenta arhitecţilor Voia. Doar sediul Finanţelor Publice şi Casa Corpului Didactic din Craiova le-au conceput împreună. În rest, fiecare şi-a dezvoltat propriile idei, de la locuinţe private, la lucrări de cult, social-culturale sau de urbanism: zona centrală a Craiovei (aşa cum arăta înainte de reabilitare), cea din Târgu Jiu sau Giurgiu, ansamblul de locuinţe „Piaţa Gării“ sau „Craioviţa“, ansamblul „Madona“, Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Medicină, Clubul Sindical Electroputere, blocuri de locuinţe în Timişoara, catedrale şi biserici în Oltenia. „Facultatea de Electrotehnică a fost prima clădire de învăţământ din România amplasată pe o platformă industrială. La ora aceea, industria electrotehnică era cea mai puternică din Balcani. Corpurile erau legate ca o brăţară. La fiecare două săli de curs suprapuse, existau unele de repaus, din sticlă, ca să se poată admira panorama oraşului“, descrie Viorel Voia lucrarea trecută prin suflet şi prin minte. Munca e neîntreruptă. Fiecare proiect creşte în faţa hârtiilor albe. Sunt discuţii, schiţe, iar discuţii, apoi sistematizări ale gândurilor clientului sau beneficiarului şi aplicarea elementelor compoziţiei: armonia alcătuirilor, echilibrul componentelor, dominanta, constrastul, ritmul desfăşurării, unitatea în exprimare. „Şi, dintre acestea, contrastul este cel mai important“, spune, amintind din nou de academicianul pe care l-a avut profesor, Ovid Doicescu, autorul fântânii „Ciuperca“, identică cu cea din Parcul Libertăţii din Bucureşti şi înlocuită de noua arteziană din apropierea stadionului.
Superficialitatea din betoane
Pe măsuţa de lemn din salon, încrustată cu motive româneşti şi lucrată de tatăl arhitectului, învăţătorul Voia din Vărădia, sunt întinse planşele vechiului centru al Craiovei, cu statuia lui Mihai Viteazul. Zeci, sute de ore consumate pentru a găsi unitate, pentru a face ca elementele să se sprijine unul pe celălalt. Totul era gândit, de la rigolele concepute după model brâncovenesc, de la mozaicul veneţian care se armoniza cu nuanţele din jur, la felinare sau capacele din fontă, la felul în care se vedeau cal şi călăreţ încadraţi în portalul prefecturii sau la modul în care trebuia să cadă umbrele. „Căci, spunea Le Corbusier, arhitectura este jocul savant al volumelor în lumina solară“, conchide Georgeta Voia, aplecată asupra planşelor. Fiecare proiect seamănă cu un copil, pe care-l concepi, îl îngrijeşti şi-l modelezi până creşte şi stă în picioare. Pui suflet, energie, speranţe. „De-aceea e şi frustrantă meseria asta, căci multe dintre lucrările realizate nu ies ca în proiect. Avem o superficialitate care în arhitectură a rămas în betoane. Ceea ce e iremediabil… Iar răul stă în lipsa drepturilor de autor. În străinătate, dacă schimbi ceva la un imobil autorizat, plăteşti amenzi usturătoare. La noi, cine are bani face ce vrea şi se pricepe la orice. Intervin toţi: şi mama, şi fratele, şi cumnatul, tot neamul. «Cum, domn’e? Pe banii mei fac ce vreau!». Aşa se încalcă dreptul la peisaj“, continuă.
Iubirea de Dumnezeu şi de carte
Arhitectul Voia se ridică de pe canapea să caute ceva între sutele de fotografii, cărţi şi planşe. Toate sunt aşezate în ordine, precum cifrele dintr-o ecuaţie matematică. Găseşte o hârtie împăturită, o desface şi citeşte: „«Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de veşnica politică, a căpătat prudenţă şi construieşte minuscul, solid şi pitic la munte. Îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer…», G. Călinescu, din «Istoria literaturii române», despre «Specificul Naţional»“. O lasă pe masă şi se aşază la loc, pe canapea. Apoi continuă: „Istoria arhitecturii este singura istorie care nu minte: vezi exact imaginea societăţii în care ai trăit, cât de dictatorială, de liberă sau de inventivă era. Însă orice lucru frumos s-a făcut şi s-a clădit cu iubire de Dumnezeu, căci fără ea nu există muzică. Şi alături stă iubirea de carte: să citeşti, să înveţi, să ştii ce au făcut alţii“. „Să te legi cu lanţuri de bibliotecă“, întăreşte Georgeta Voia.
Fântâna din Piaţa Gării nu mai e. Vreun bunic le va mai povesti, poate, nepoţilor că acolo a existat odată cârciuma lui Spirtaru şi că Brâncuşi, sculptorul cu muzeu în mijlocul Parisului, lângă Centrul Pompidou, dar născut la noi în Gorj, într-un sat pe nume Hobiţa, le ducea birjarilor ce-şi aşteptau călătorii câte o ţuică fiartă…
