Ea, interpretă de muzică populară. El, considerat „părintele placării prin sudură“, cu brevet de invenţie acordat de SUA pe când se afla în Canada. Emigrase în 1980, după ce comuniştii confiscaseră averea părinţilor şi-i aruncase tatăl în închisoare. Mariana Ionescu şi Dan Căpitănescu sunt de 15 ani împreună.
Toată seara nu şi-a luat ochii de la ea. Era fină, delicată, cu ochi verzi, calzi şi cânta dumnezeieşte. I se părea că fiecare cântec e pentru el. A pornit camera şi a filmat-o încontinuu. Ar fi luat-o de mână să plece de acolo, dar… abia au schimbat câteva vorbe, într-o pauză. Discret, a cerut detalii unui prieten comun. A aflat că relaţia în care era implicată începuse să scârţâie. Atât i-a fost de ajuns. Câteva zile mai târziu, Dan Căpitănescu începea asaltul Marianei Ionescu…
1980. Era cazat la Hotel President, în Viena, împărţind locul cu secretarul de partid. Fusese cu ochii-n patru, îşi fixase deja reperele: gara, unde urma să-şi lase bagajele, secţia de poliţie de sub parlamentul austriac, străzile. În ultima noapte, şi-au făcut amândoi bagajele şi le-au aşezat aproape de uşă. A doua zi, toată delegaţia urma să se-ntoarcă în ţară. Rezolvaseră problemele tehnice pentru care fuseseră trimişi de Centrala de la Cernavodă. N-a închis un ochi. La ora trei, s-a ridicat uşor, s-a îmbrăcat repede, cu inima bubuindu-i, şi-a luat pantofii în mână – pantofii lui Guban, cea mai bună pereche, pe care dăduse 323 de lei -, a pus mâna pe valiză şi a ieşit pe uşă. În hol, recepţionerul l-a privit nedumerit. I-a explicat mai mult prin semne – ştia puţine cuvinte în limba engleză – că pleacă, iar omul de la recepţie a început să aplaude. A plouat toată dimineaţa şi după prânz. După ce şi-a lăsat bagajele în gară, s-a plimbat, năuc, fără noimă, ore în şir. Ştia că în momentul în care se va duce la poliţie, va rupe orice legătură cu familia, cu cei din ţară. Simţea cum îi tremură tot corpul, după toate cafelele pe care le băuse în neştire. La ora două – îşi aminteşte cu precizie fiecare detaliu din acea zi care i-a schimbat destinul – s-a hotărât. La poliţie, într-o cameră obscură, o doamnă plecată de 20 de ani din România, i-a spus să nu se teamă, a făcut bine şi vor avea grijă de el. Inginerul Dan Căpitănescu cerea azil politic în Austria.
Acasă
În spatele casei, la o masă răsfăţată de umbra unui copac, Mariana Ionescu – Căpitănescu, interpretă de muzică populară, într-o pereche de pantaloni trei sferturi şi o bluză largă, răcoroasă, ce-i mângâie uşor burtica din ce în ce mai mare – copilul are deja şase luni -, răspunde apelurilor care nu se mai opresc. Concerte amânate, spectacole programate, detalii despre emisiuni. Pentru fiecare mai e câte ceva de pus la punct, de stabilit, de comunicat. Cu o seară înainte, grădina fusese plină de oaspeţi: „Am terminat cu şcoala (secţia Pedagogie muzicală), am luat licenţa şi ne-am gândit să sărbătorim aici“, spune femeia cu ochii verzi, înainte să răspundă la telefon. Inginerul Dan Căpitănescu, soţul doamnei, aduce tava cu paharele pe care se preling leneşe picăturile de apă. Sunt împreună de 15 ani.
Era Mircică, niciodată Dan
S-a născut în satul dintre dealuri, la Socoleşti, în comuna Stângăceaua. Comuniştii le luaseră tot. Tatăl său, Mircea, „disident chiabur“, fusese închis politic şapte ani, la Aiud. Mama sa, învăţătoare, fusese obligată să divorţeze şi să-şi reia numele de fată. „În fiecare an, ne luam căruţa, cu câinele şi găinile, şi ne mutam în alt sat. Ne dădeau o cămăruţă în şcoala unde preda“, îşi aminteşte, peste ani, bărbatul cu mustaţă, din capul mesei. Ochii negri caută departe, dincolo de verdele pomilor din curte, prin cotloanele pline cu amintiri. „Cred că eram în clasa întâi când mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Mama spune că am visat să fug din ţară de când m-am născut“. Zâmbeşte. Paşii pe care i-a făcut unul după altul aveau acelaşi scop: să plece. După ce-a terminat facultatea la Timişoara, a ajuns, în ‘75, la Bucureşti. Securistul întreprinderii unde lucra îi spunea mereu Mircică, după numele tatălui, niciodată Dan. Din casa de la Socoleşti, fostă şcoală şi apoi sfat, azi n-a mai rămas nimic. „Două cărămizi pe care le-am adus la Craiova când m-am întors din Canada şi le-am prins în temelia casei de aici“.
Costumul bun şi pantofii Guban
O vreme a stat în Traiskirchen, tabăra pentru refugiaţii politic. Două săptămâni a stat în carantină, urmând procedura standard ca austriecii să se asigure că nu e turnător. „Mulţi erau fără căpătâi. Veneau, plecau, mergeau şi furau. Noaptea, dormeam cu un picior de pat, din fier, sub pernă“. Niciodată, însă – şi repetă cu tărie – „niciodată, n-am regretat că am făcut pasul acesta! Nici în cele mai crunte momente“. Îşi aminteşte cum, la puţin timp după ce ajunsese în Traiskirchen, a ieşit într-o piaţă, unde îşi putea căuta de lucru. „Veneau, se uitau la tine, aproape că-ţi analizau dinţii…“. În ziua aceea, a ajuns la o fermă. Purta costumul cel mai bun, cu care plecase din Bucureşti în delegaţie. „Mi-am dat seama de felul în care arătam în momentul în care m-am trezit mutând fânul, cu furca în mână, în costum şi în pantofii mei Guban“. Dar zilele negre erau spre sfârşit. În câteva luni, Dan Căpitănescu avea să ajungă în Canada, cu norocul de braţ.
Telefoanele au încetat să mai sune. Mariana Ionescu-Căpitănescu se relaxează. De când a aflat că este însărcinată, a început să refuze concertele în Moldova. Vestea i-a luat pe nepregătite. Au deja un copil de 11 ani, Anthony Daniel. „Aşa ni se întâmplă nouă, când ajungem într-un anumit punct, ni se întâmplă ceva care să ne-arunce din nou în… Niagara. E un proiect nebunesc. We love to entertein… aştia suntem noi“, se amuză bărbatul.
Tăvălugul
În noaptea aceea, din ajunul Crăciunului, în familia unor prieteni, atunci a început totul. Dan Căpitănescu s-a întors în Canada, unde începuse, cu peste 20 de ani în urmă, altă viaţă. Ducea cu el o casetă. Apoi a început investigaţia: discret, s-a interesat cum îi e în România, dacă e fericită. În perioada aceea începuseră problemele cu fostul soţ. Dan Căpitănescu se afla şi el în proces de divorţ. Atât i-a trebuit să afle. A trecut rapid de la stadiul de euforie la planurile de cucerire. Ce dacă ea abia-l observase în noaptea aceea!
„Am venit ca tăvălugul. Nu i-am dat şanse să spună nu“, râde bărbatul privind-o cu drag. „Dar şi acum sunt la fel. Nu-i acord mai puţină atenţie“. În februarie ‘95, Mariana Ionescu pleca spre Canada. Nu era încă hotărâtă să facă o mutare radicală în viaţa ei. În ţară, începuse să-şi facă un nume. Avea două albume. Îi plăcea să cânte mai mult decât orice pe lume. „La mine în familie se asculta mult muzică. Tata cânta, la fel şi unchiul şi bunicul. La fluier. Iar eu imitam interpreţii pe care-i ascultam la radio. Stăteam zile în şir, când eram mică, cu un caiet pe genunchi până se difuzau iar melodiile care-mi plăceau. Asta era cea mai mare bucurie“.
Soarele pătrunde din ce în ce mai nemilos printre crengile dese care mai ţin umbră. Picăturile de pe pahar au dispărut demult. Femeia cu ochii verzi îşi trece mâna peste burtică într-un gest inconştient de mângâiere şi grijă. O să fie fetiţă. Deja în casă se poartă discuţii aprinse despre numele ei. „Când a venit în Canada“, rosteşte bărbatul, „mi-a demonstrat că e gata să renunţe la tot, aşa cum am făcut şi eu la final…“
Declaraţia
Pe 1 ianuarie 1998, în prima zi a anului, se căsătoreau oficial, în Canada. Pe 15 august, de Sfânta Maria, făceau nunta în România. „Şi în 1999, s-a născut Anthony. «Anu’ şi cârlanu», cum spune Dinu Săraru, naşul nostru“, spune Dan Căpitănescu râzând. Inginerul care ceruse azil politic în 1980, cel care devenise „părintele placării prin sudură“ – are primul patent obţinut în 28 iulie 1992 în Statele Unite ale Americii pentru invenţia sa, premiantul din 1997 cu „Business Achievement Award“, oferit de Calgary Immigrant Aid Society, omul care participase la numeroase congrese, conferinţe, de la Seul în Caracasa, din Copenhaga în Africa, colaborator al corporaţiilor gen Exxon, Shell Oil Company sau Bechtel, era îndrăgostit. „Maria e un om extraordinar de muncitor, de serios, de inteligent…“
Hotărârea
S-au întors după aproape opt ani, definitiv. Întâi ea şi băieţelul, apoi el, după ce şi-a pus ordine în afaceri. După ce a obţinut primul brevet de la Biroul de Invenţii al SUA (în total, are şapte), şi-a dat demisia şi a deschis propria firmă. Începuse cu o producţie de circa 20.000 de dolari. În 2000, când a vândut dreptul de folosire a invenţiei, avea producţie de 20 de milioane de dolari. „Soţul meu era foarte apreciat acolo“, rosteşte Mariana Ionescu-Căpitănescu cu mândrie. Aveau tot. „Pentru familia mea, aveam tot ce-mi trebuia, aveam siguranţă, copilului îi plăcea acolo, mi-era mult mai uşor să-l cresc. Însă, sufleteşte, nu eram fericită, mă simţeam mai bine în România, unde cariera mea se putea desfăşura… coerent. Şi am ajuns la concluzia că e mai bine să ne întoarcem. Regret că am pierdut liniştea de acolo. Oricum, din punct de vedere profesional, a trebuit să muncesc mult pentru a-mi recăpăta statutul“.
Se-ntoarce, căutând cumva cu privirea aprobarea omului care-i e alături aproape în fiecare moment, de 15 ani încoace. „Aşa am hotărât. Ea ar fi putut face ceea ce fac eu dacă ar fi avut un altfel de context, însă eu n-aş putea face niciodată ceea ce face ea…“
