Am vorbit despre Telex şi Cristi prin martie. Alpiniştii din Craiova care au urcat, la începutul anului, pe vârful Aconcagua din Argentina, America de Sud. Revenim astăzi la ei – şi în mod sigur o vom face şi pe viitor. De data aceasta, cei doi craioveni năbădăioşi abia s-au întors victorioşi de pe Elbrus, din Caucaz.
Aceiaşi Cristi Gună şi Dragoş Veleanu, doar cu vreo cinci luni mai în vârstă – să se înţeleagă „cu încă un vârf de munte trecut pe răboj“!-, au decis să spună, în exclusivitate pentru GdS, povestea ultimei cuceriri! S-au întors din Rusia la sfârşitul lui iulie. Pe agendă, au mai bifat o victorie: băieţii au câştigat Elbrusul, cel mai înalt munte din circuitul european. Şi aceasta în timp record.
„Am plecat într-o vineri, pe 16 iulie…“, începe povestea Dragoş, alias Telex. Şi imaginile minţii – cuplate cu cele de pe laptop – prind să se mişte, ca într-un film de pe Discovery.
16 iulie. Se întâlnesc la sediul clubului Akademos Alpinism Acrobatic – o idee mai departe de Metro. Fac bagajale, îşi pun la punct echipamentul, verifică maşina, ceasurile şi… pe la 6 dimineaţa pornesc, cu bateriile încărcate: îi aşteaptă un drum lung şi dificil, 2.500 de kilometri cu maşina, apoi vârful, şi totul programat să se desfăşoare într-un timp scurt.
„Nu spun câte amenzi am dat la poliţie, cât de rău ne-a durut stomacul şi cât de proaste sunt drumurile în Rusia, ne-am complica inutil…“, zâmbeşte Telex de pe fotoliul comod de piele, o lună mai târziu, „aş vrea să povestim doar ce a fost important“. Cristi îl aprobă, reţinut, ca de obicei. Iar filmul se derulează în continuare.
Metoda rusească
Vineri, sâmbătă şi duminică ei conduc nonstop. Fac cu schimbul la volan, la fiecare 500 de kilometri. Nu opresc să doarmă nici măcar o oră, trebuie să se încadreze în program, aşa cum şi-au propus. Duminică seară ajung la Terskol, orăşelul de la baza masivului. Aşa cum se aşteptau, găsesc aici mii de oameni, cei mai mulţi dintre ei turişti care vor să admire frumuseţea muntelui, declarat parc naţional. Rămân aici o noapte, să se odihnească şi să se bucure de nişte temperaturi rezonabile, de 25-27 de grade Celsius. Iar luni dimineaţă, la 10.30 fix, Telex şi Cristi pornesc pe munte.
„Am urcat după metoda rusească, adică directă, o învăţaserăm de pe Aconcagua: ruşii nu ştiau de rute ocolitoare, o luau de-a dreptul prin munte. Şi se serveau de orice mijloc de deplasare pus la dispoziţie. Acum, că eram în Rusia, am hotărât să mergem după regulile lor“, explică Telex în obişnuitul lui ton şugubăţ. Cristi clarifică situaţia serios: pentru ei, joaca nu se mai dă la 3-4.000 de metri. Acolo ştiu cum stau. Bătălia mare este la peste 5.000 de metri.
Aşa încât, încărcaţi cu toate bagajele, craiovenii iau luni dimineaţă telecabina până la 3.800 de metri, iar de acolo, până la 4.000, telescaunul. Încă 200 de metri urcă transportaţi de ratrak, un utilaj pentru bătătorirea pârtiei. Iar aici, în refugiul Priut, luni seară poposesc pentru aclimatizare.
Nu rămân o noapte, ci două. Superstiţios din fire, Telex refuză să urce a doua zi, marţi, spre vârf. Rămân deci în refugiu să se pregătească pentru dificila încercare de miercuri. „Vremea era minunată“, îşi amintesc băieţii, schimbând pozele pe laptop, „am făcut plajă, ne-am bătut cu zăpadă şi am avut parte de condiţii de care se bucură orice alpinist care se respectă – asta pentru că am avut un sponsor, acelaşi de pe Aconcagua, care ne-a dat tot sprijinul financiar necesar, şi nu ne-am târât ca nişte muribunzi, cu corturile în spate, cum am făcut-o de nenumărate ori înainte“. Zâmbesc între ei, perfect de acord. Alpinismul nu se face doar cu vitejie. Îţi trebuie şi un buzunar destul de plin, care să îţi asigure un anumit confort, care, la rândul lui, te ajută să fii în siguranţă.
„M-a făcut mama oltean“
21 iulie. Miercuri dimineaţă, în jurul orei 2.00, Telex şi Cristi lasă în urmă refugiul şi pornesc spre vârful Elbrus. Deşi se aşteptau să aibă probleme din pricina neadaptării organismului la schimbarea bruscă de altitudine, durerile de stomac şi ameţeala îi iau prin surprindere. Continuă însă ascensiunea. Trec de Stâncile lui Pastuhov, lasă o parte din echipament şi merg mai departe. Vremea începe să se strice, viscoleşte, iar gheaţa le taie obrajii şi le pune probleme la vizibilitate.
5.000 de metri. Se produce un blocaj pe traseul destul de îngust. Grăbindu-se să ajungă cât mai repede, Telex şi Cristi prind din urmă câteva echipe de turişti, care, încetinind din cauza oboselii, blochează drumul. Cristi încearcă să-i depăşească, dar… i se blochează o roată – i se pune un cârcel la piciorul drept. Se aşază pe margine să-şi revină. Nerăbdător, dar bine dispus, Telex e pus pe şotii. Începe să-i încurajeze pe turiştii ruşi să se grăbească. Ba, mai mult, convins că au nevoie şi de suport muzical, craioveanul prinde a cânta „M-a făcut mama oltean“. Ruşii nu gustă însă gluma. Cu chiu, cu vai, se urnesc din strâmtoare. Telex şi Cristi reuşesc, în sfârşit, să-i depăşească.
Pe monitor, bucăţi de nori dansează în jurul stâncilor cojite pe alocuri de zăpadă. Într-o vale, nişte gâze negre se luptă cu zăpada. Alpiniştii urcă. Ajung la 5.300. Este şaua dintre cele două vârfuri pe care le are, de fapt, masivul: Elbrusul de Est şi cel de Vest. De aici ar mai fi de urcat aproximativ trei ore. Răul de altitudine este însă din ce în ce mai copleşitor. Băieţii mai abandonează o parte din echipament. Ritmul se rupe, fiecare îşi dozează energia în funcţie de stările pe care le are. Abordarea psihică este cea mai importantă. Urcuşul e abrupt, vremea se strică, temperatura a scăzut brusc la -25 de grade Celsius. Cristi rămâne în urmă. Telex continuă drumul. Nu îl abandonează pe Cristi, asta o ştiu amândoi. Ştie că rezistă, că, fizic, e în regulă, dar că ar putea să renunţe să atingă vârful. Telex luptă însă pentru echipă. Şi-au propus cucerirea Elbrusului, trebuie să o facă măcar unul dintre ei.
Elbrusul!
Îi e cald, foarte cald, parcă se sufocă. Trebuie să ia o decizie, dacă vrea să mai poată înainta un metru. Îşi cântăreşte toate opţiunile: dacă rămâne îmbrăcat, nu atinge vârful. Dacă dă jos ceva de pe el, e foarte posibil să îngheţe sus. Dar ajunge acolo! Telex alege prima variantă, oricât de riscantă ar fi. Îşi dă jos polarul şi rămâne doar în bluza de piele şi haina de vânt. Da, îi e mai uşor. Poate să urce, îşi zice cu satisfacţie, şi ia viscolul şi muntele în piept. Peste câţiva paşi, zăreşte mişcare. Pe un platou, un ghid vorbeşte cu echipa. Le spune că mai e destul de urcat şi cine vrea să renunţe să o facă acum. Oamenii sunt derutaţi. La fel şi Telex. Se învârte pe platou ca un leu în cuşcă. S-ar întoarce. Sau măcar l-ar aştepta pe Cristi… În final, îşi ia inima în dinţi şi o porneşte iar la drum.
În nici zece minute, vede clar vârful! E acolo, Elbrusul lui, al lor, al lui şi al lui Cristi. Îi aşteaptă, orgolios, îngheţat, neasemuit de frumos, tangibil doar pentru cei aleşi. Ajunge la el şi se trânteşte în zăpadă, plângând de fericire. După 15 minute, vine şi Cristi. Se îmbrăţişează, râd, ţipă, cântă, sar în sus ca doi copii campioni la nebunii. Desfac apoi tricolorul – acelaşi, decolorat şi uzat, cu care au bătut toţi munţii, pancarta cu numele sponsorului şi îşi fac binemeritata fotografie de pe vârf. Au reuşit! Au cucerit cel de-al doilea vârf din circuitul mondial al „greilor“ în alpinism.
„Am învins şi de data aceasta“, râde cu satisfacţie Telex. „Am făcut poze, degerături la şase degete, frisoane. Dar cel mai important lucru este că ne-am depăşit din nou limitele, am fost foarte bine organizaţi, ne-am mişcat repede, am făcut faţă din punct de vedere fizic şi ne-am întors acasă fără accidente. Suntem pregătiţi deci pentru Kilimanjaro, pe care îl vom atinge până la sfârşitul lui 2010. Iar la anul, Everestul!“.
Telex se mută în Nepal
Cristi Gună şi Dragoş Veleanu practică alpinismul de peste 20 de ani şi fac echipă de vreo 16. Printre marile victorii pe care le-au cucerit până acum se numără Mont Kenya, în 2007, de 5.200 m, Matterhorn, 2008, de 4.478 m, Mont Blanc, 2009, de 4.848 m, Aconcagua, 2010, de 6.962 m, şi Elbrus, de 5.462 m. Ambiţia celor doi craioveni este să atingă cele şapte vârfuri de pe cele şapte continente – şi să facă parte din „Seven Summit“, club de elită mondial al greilor din alpinism. Aceasta înseamnă că, pe lângă Elbrus, din Europa, şi Aconcagua, din America de Sud, băieţii trebuie să urce pe Kilimanjaro (5.895 m, Africa), Denali (6.194 m, America de Nord), Carstensz (4.884 m, Oceania), Vinson (4.897 m, Antarctica) şi Everest (8.850m, Asia). Pe acesta din urmă băieţii vor să îl cucerească la anul. Pentru a-şi atinge scopul, Telex a decis să se mute în Nepal la începutul lui 2011.
