“Muzica tăcerii”, de Andrea Bocelli
Ed. Curtea veche, 2013
Melomanii români l-au putut auzi recent pe Andrea Bocelli într-un concert susținut în Capitală, alături de invitații săi. Cu Angela Gheorghiu, alături de care a evoluat în România, Bocelli mai cântase în 2009 la Colloseum, dar acum publicul românesc le-a putut auzi fascinantele voci reunite într-un spectacol memorabil. La data susținerii concertului, Editura „Curtea veche” tipărise și lansase deja cartea lui Bocelii, „Muzica tăcerii”, (traducere Cornelia Dumitru), un surprinzător de bine scris roman autobiografic, în care putem detecta cu relativă ușurință fragmente din biografia faimosului tenor. Spun surprinzător de bine, întrucât chiar autorul recunoaște că până la scrierea acestei ficțiuni (pactul autobiografic e bine întreținut și disimulat în faldurile unei povestiri coerente, care camuflează și atrage în același timp) nu își încercase puterile literare decât în scrisori adresate prietenilor sau în compunerile copilăriei. Oricine a scris măcar o scrisoare reușită știe că efortul de obiectivare cere o intensitate a adresării, ca și un plan narativ în care cititorul străin, eventual martor al celor scrise cândva, să poată sesiza cu ușurință personajele, dar și natura poveștii în care este implicat fără voie. Seducția nu este ultima dintre armele celui care își livrează, astfel, „viețile”. Scris la persoana a III-a, cu un personaj al cărui nume are rezonanțe biblice, Amos, romanul autobiografic al lui Bocelli surprinde prin claritate și eleganță, ca și printr-o anume magie a cuvintelor care țes povestea copilului care va deveni faimos mai târziu. Realitatea netrucată – literar – a vieții se întâlnește cu ficțiunea acolo unde scriitorul Bocelli dorește să pătrundă cu vraja poveștilor esența vieții. Asceza copilului, suferințele, bucuriile sale, ca și accesul la darul care avea să-i schimbe totalmente viața sunt povestite în pagini emoționante, impregnate de lumina talentului pe care și-l dezvoltă necontenit. Este povestea unui miracol de care toți putem fi capabili, chiar dacă puțini dintre noi avem acces la el. Farmecul artistic al lui Bocelli vine și din influența frumoasei Toscana, regiunea atât de binecuvântată a Italiei, pe care autorul o descrie în tonurile unui pictor dăruit cu arta penelului. Este o proză artistă, încărcată de poeticitate, în care autorul a ales să poarte o mască, tocmai pentru a putea revela, prin acel efect de distanțare, bucuriile și suferințele cu care a fost binecuvântat de zeul muzicii. Prietenia este unul dintre marile daruri pe care mizează Bocelli și el descrie în pagini emoționate atmosfera delicată a formării acelei legături aproape mistice din copilărie, care înalță sufletul și-l pregătește pentru furtunile adevărate ale vieții. Sentimentele de iubire, ca și gingășia primelor întâlniri sunt descrise în admirabile pagini confesive, însă felul în care se formează și este format viitorul tenor este perfect conturat în scrisorile adresate maestrului său, cel care îi va indica o cale de urmat, precum și o asceză a vocației: „Nu ştiu cum să vă mulţumesc fiindcă mi-aţi recomandat călduros disciplina tăcerii; cu siguranţă, este folositoare pentru voce, dar şi mai folositoare pentru spirit, care învaţă să se cunoască mai bine atunci când e singur şi înţelege mai bine decât alţii cât de zgomotos se varsă unul într-altul puhoaiele cuvintelor. Câte lucruri inutile, câte absurdităţi şi câte lucruri importante, în schimb, se pierd din cauza unei indiferenţe nejustificabile faţă de raţiunile interlocutorului, deşi această indiferenţă este pricinuită de frica de a nu fi spus destul sau de a nu fi fost destul de convingători! Câte lucruri am învăţat, maestre, şi câte surprize îmi va rezerva pe viitor muzica tăcerii!”.
Este cartea unei inițieri, care se petrece într-o viață exemplară de om, un exemplar autoportret al artistului la tinerețe.
Nicolae Coande
