Revistele pentru copii au apărut în Oltenia prin anii 1943-1944, atunci când, cu dragoste, Elena Farago punea bazele publicaţiei educaţionale Prietenul copiilor.
Având în minte revistele pentru copii cu care am crescut, Şoimii patriei, dar şi publicaţii mai moderne, gen Scooby Doo, am început să răsfoim paginile îngălbenite de vreme, lipite din loc în loc, căci trecerea timpului a lăsat semne vizibile. Primul număr al Prietenului copiilor se deschidea cu „binecuvântarea bisericii“ dată de Nifon Criveanu. Într-un colţişor al publicaţiei erau tipărite cu litere de o şchioapă: „Abomanente: anual 350 de lei, sprijin 2000“. Trecem mai departe, curioşi fiind să descoperim universul copilăriei anului 1943. Ne oprim pentru început la pagina pe care era tipărită una dintre creaţiile Elenei Farago, datată ianuarie 1943, „Cu pluguşorul“. Am reţinut câteva versuri: „Iu… iu… iu, boieri şi gloate / De prin târguri, de prin sate / Cu ferestre luminate / Şi poteci nedesfundate“. Altă pagină dată şi ne scufundăm în lectura unei istorisiri purtând semnătura altui colaborator al revistei, unul dintre puţinii oameni care-şi încredinţau textele scrise spre a cunoaşte asftel lumina tiparului şi a-i încânta pe cei mici, „Povestea Nonei“. O istorisire din anii de şcoală, amintiri ce curg lin, bucurând sufletul cititorului purtat în vremuri în care elevii de odinioară se certau pentru „ultimul covrig din coşul lui Ilie (Ilie era portarul, dar ne aducea şi covrigi, pe care-i cumpăram doi la leu)“. Părăsind lumea învăţăceilor, ne oprim privirea spre colţul paginii, acolo unde câteva ghicitori îi invitau pe micuţi să descopere enigma din spatele versurilor: „Ce e’n apă / Şi nu rugineşte?“ sau „Ce merge pe punte / Cu tropote scurte?“. „Ghiocelul“ altui autor răsare din paginile înghesuite de atâtea rânduri: „Ghiocel sfios, / Svon de primăvară, / De când te-ai ivit, / Ne e drag pe-afară, / Sub copacii suri / Altă nea ne-mbie, / Crescând peste lunci / Ca o vrajă vie“.
În lumea poveştilor de ieri
Şi dacă bunăoară am urmat invitaţia lui I.H. Fabre – „Să ne desbărăm de erezii“, pătrundem uşor în lumea basmelor de ieri, „demult, pe vremea când zeii vieţuiau pe pământ ca şi oamenii şi se amestecau în viaţa lor, cu necazuri şi bucurii mărunte“, acolo unde „trăia într-o ţară îndepărtată, numită Frigia, un rege foarte bogat, pe care-l chema Midas“. Îl lăsăm totuşi pe Midas în lumea lui, pentru a face cunoştinţă cu Petre, cel care locuia „departe, departe, la poalele unui munte, înconjurat de sluji“. Era bătrân şi bogat, apăsat de o mare grijă, căci „simţea bogatul că îmbătrâneşte şi-i părea rău că nu rămâne nimeni, în pragul casei, care să-i moştenească turmele de oi şi cirezile de boi“. Poveşti cu tâlc, pline de înţelepciune, care par să fi dispărut acolo, în negura timpurilor în care au fost create, căci astăzi poveştile cu Scufiţa Roşie sau Pinocchio nu mai au finalul sau parcursul pe care-l ştiam cu toţii. Deh, „vremea trece, vremea vine“… Mai gustăm un pic din universul celor mici, savurând dialogul literelor. „Scena reprezintă dormitorul ucenicilor unei mici tipografii de provincie. O cameră mică, scundă, proaspăt văruită. Pe peretele dinspre răsărit, o iconiţă. Două paturi de fier în care dorm doi ucenici. Între ele, o masă pe care se află o cutie cu litere de tipografie. În spatele ei, un mare ceas deşteptător şi câteva cărţi. Pe un scaun, bine rânduite, hainele. La ridicarea cortinei, literele încep să se mişte. Un moment de întuneric şi apoi în jurul mesei mulţi copii, fiecare purtând pe piept sau pe şapcă litera corespunzătoare, încep să vorbească după cum urmează: Litera U – «Mă uit unde-i fi ţinând ascunsă ramura de măslin, pe care am auzit-o fremătându-şi în glas de cum ai început. Cine ar putea crede, privind un «P» de tipar care pare să închipuie o sabie, că în realitate nu eşti decât un vulgar şi fricos linguşitor“. Litera M – „Cum se cunoaşte că tu începi cuvintele «ură» şi «urât» şi cât de ursuz te porţi… Acum pricep de ce şi urgia începe tot cu tine, ba chiar şi «ucigaş»“. Şi nou litera „U“ vine să-şi spună replica: „Hm… da… da, aşa e precum gândesc… Deşi tu începi o sumă de cuvinte frumoase ca: minune, muncă, mărire, milă, mucenic, care ţi-ar da de drept şefia, te complaci în minciună, ca să te baţi în strună celor care linguşesc pe «i» şi nu vrei să te uiţi pe loc că eşti alcătuit din trei bieţi «i» mici, şi aceia întorşi pe dos. Eu, deşi când sunt «u» mic sunt alcătuit din doi «i» mici, dar drepţi, nu-mi recunosc deloc înrudirea şi prefer să dispar din alfabet, în cazul în care mi s-ar pretinde să sting «ura» pentru un «i» proclamat rege“. Parcurgând paragrafe întregi, aflăm „cum s-au ales «D» şi «I» regi ai alfabetului românesc“. Cu ultima pagină întoarsă, părăsim universul copilăriei, dar nu înainte de a urma îndemnul reclamei tipărite cu litere mari: „Citiţi şi răspândiţi revista Prietenul copiilor“.
