În decursul istoriei, Craiova, ca mai toate oraşele, a fost înconjurată de o aură de legendă, densă şi misterioasă: legenda fostei bălţi a Băniei, dar şi aşa-zisa „stricare“ a Craiovei, cum o numeau cronicarii vremurilor de demult, continuă să învăluie şi astăzi urbea.
Legendele, cele care cutreieră încă în imaginaţia populară, dau o nouă dimensiune trecutului, conferindu-i culoare şi farmec. Povestea misterioasă a fostei bălţi a Craioviţei a încântat dintotdeauna, fiind uneori şi sursă de inspiraţie pentru unii poeţi, printre ei şi Macedonski. Varianta legendei a avut în trecut o destul de mare răspândire. A fost cunoscută de Hasdeu, prelucrată de Lucilla Chiţu şi versificată de Macedonski sub titlul de „Rondelul Domniţei“: „Ieşind din balta Craioviţa/ Unde-a fost crai Craiovisin/Văpaie, vezi plutind domniţa/Mai argintată ca un crin/ Sub lună-i tremură cosiţa/ În suflet poartă ca un chin/ Plutind pe balta Craioviţa/ Unde-a fost crai, Craiovisin/Îşi duce viaţa într-un suspin, /Nedându-şi nimănui guriţa/Dar a rămas mironosiţa/ Din veacul cel de tot creştin/ Plutind pe balta Craioviţa“. Legenda Craioviţei este atribuită în exclusivitate „talentatei şi atât de nedreptăţitei poete Lucilla Chiţu, o ramură a unei viguroase tulpini craiovene“, după cum se menţionează în lucrarea lui Alexandru Mitru, „Craiova, în legende şi povestiri“. Ca şi într-o altă legendă, precum cea a Lacului Sfânta Ana, povestea bazată pe o multitudine de tradiţii şi istorisiri populare a bălţii Craioviţa spune că la naştrea unei copile de voievod şi domn al ţinutului, părinţii nesocotesc obligaţia de a da onorurile cuvenite ursitoarelor. Acestea se răzbună crunt hotărând că fata va trăi numai atâta vreme cât nu-şi va părăsi încăperea unde se născuse. Dar cum va săvârşi imprudenţa să treacă pragul, oraşul se va scufunda şi fata împreună cu toţi locuitorii vor pieri în adâncuri. O dată, un tânăr şi chipeş împărat se îndrăgosteşte de fata zărită, întâmplător, la fereastră, dar osândită de ursitoare să rămână până la moarte în temniţa ei de aur. Îi culege şi îi azvârle la fereastră cel mai minunat buchet de flori. Domniţa îl primeşte, ducându-l la buze şi sărutându-l, în semn că-i împărtăşeşte iubirea. N-o poate însă căpăta de soţie, din pricina blestemului. Tatăl, voievodul, îl refuză. Dar tânărul împărat nu se descurajează. Îşi câştigă de partea lui pe una din slujitoarele palatului. Cu ajutorul ei, încearcă s-o răpească, dar, de cum păşesc peste pragul încăperii se dezlănţuie o vijelie cumplită. Cerul îşi dezleagă „băierile“. Jiul se revarsă din matcă. Pământul se zvârcoleşte şi oraşul începe, încet, să se scufunde. Toate încercările oamenilor de a se salva în vreun anumit fel nu duc la nici un rezultat. Apele învolburate năpădesc locuinţele, îneacă oamenii şi celelalte vietăţi, acoperă turlele bisericilor. Vaietele se sting în bulboanele şi clocotul înfiorător al undelor. Pentru câteva clipe, spune legenda, s-au mai zărit în adâncurile întunecate panaşul argintiu al tânărului împărat şi rochia albă a iubitei sale, dar curând au pierit şi acestea.
Altă versiune
Un sâmbure de adevăr trebuie să existe în toată această poveste spusă încă de bunic nepoţilor. O încercare de dezlegarea misterului, dincolo de coordonatele legendei încearcă Alexandru Mitru în „Craiova, în legende şi povestiri“. „Materialul principal de construcţie a Craiovei a fost lemnul. Pădurile erau dese şi ocupau suprafeţe imense, întinzându-se câteodată de la ţărmul Jiului şi până pe coastele munţilor. «Craiova noastră», scria în 1926 cercetătorul A. Vincenz, «nu putea fi acum trei sute de ani decât un oraş construit în întregime din lemn, căci lemnul sta la îndemâna oricui…». Or, lemnul, se ştie, nu păstrează aceleaşi dovezi urmaşilor ca piatra. Craioviţa, dacă a existat şi noi credem că a existat, trebuie să fi fost construită din lemn. Numele ei, înainte de catastrofa care a prăbuşit-o, mai mult ca sigur printr-un cutremur, căci oraşul Craiova şi împrejurimile se găseau într-o zonă destul de încercată de astfel de fenomene, trebuie să fi fost altul. Doar că numele acesta, cu vremea s-a uitat, păstrându-se doar dramaticul, amintirea scufundării. Târziu, după ce aşezarea a căpătat numele de Craiova, pădurilor, bălţii şi poienilor de la poarta ei, stăpânite de acelaşi feudal sau de altul, împodobit de taina şi poezia legendei, li s-a zis Craioviţa“. Însemnările atestă însă faptul că Bănia de azi ar fi fost o zonă încercată de fenomene naturale. De exemplu, „un cercetător de pe la începutul veacului constata mirat că la multe biserici numai turlele au fost înnoite, acestea fiind de fapt căzute în urma unor seisme şi apoi reconstituite. Cum bine se afirma, dacă s-ar fi urmat îndemnul lui B.P. Hasdeu, de a se fora cât mai adânc fundul bălţii Craioviţa, surprizele n-ar fi fost excluse“, se menţionează în lucrarea lui Alexandru Mitru.
Alte legende, alte povestiri
Şi acesta nu este, se pare, singura legendă a Craiovei, într-un articol publicat în „Înainte“ la 3 februarie 1980, conf.univ.dr. Ion Pătraşcu amintea: „În afara cunoscutei legende despre scufundarea Craioviţei, alte câteva notaţii fugare, în cronici mai puţin cunoscute, vorbesc despre «stricarea» Craiovei, în repetate rânduri“, numai că de data aceasta cu unele temeiuri istorice. În sprijinul afirmaţiilor sale, Ion Pătraşcu aduce însemnările lui Dionisie Eclesiarhul, care, în Cronograful Ţării Româneşti, relatează despre distrugerea oraşului Craiova de către Cara-Mustafa în 1800: „Fără de veste a venit Cara-Mustafa cu o samă de turci şi a călcat oaşul Craiova, prădând şi jefuind…, de n-a mai rămas nimic din oraş“. În 1814, relatează mai departe Dionisie Eclesiarhul „Ciuma lui Caragea a distrus din nou oraşul… Câţiva ani mai târziu, s-a stricat aşa rău şi au ars cârjaliii toate oraşele şi mai vârtos Craiova“.
