Aşezările Olteniei, cuiburi de istorie, păstrează şi astăzi frumuseţea legendelor de demult.
Cine nu a călătorit cu gândul în vremurile de demult, pline de legende, atunci când măcar o dată a ascultat la gura sobei istorisirile bunicilor, în serile de iarnă? Şi astăzi ne aşezăm cuminţi la gura sobei din casa bunicilor de la ţară şi cu ochii minţii retrăim momentele acelea frumoase. Îl vedem aievea pe baciul Flitan cu ale lui poveşti transpuse de Lucian Zatti în lucrarea „Drumuri şi oameni din Oltenia“. În compania sa, învăluiţi de căldura sobei, pătrundem în lumea legendelor de odinioară.
„Cică a fost o vreme când, pe lângă apa Gilortului, se aciuaseră şi nişte ungureni, veniţi cu turme bune de dincolo de munţi. Localnicii îi îngăduiseră fiindcă era pământ destul, iarba putea îndestula oricâte oi ar fi numărat turmele. Şi mai socotiseră ei că acolo unde sunt oameni mai mulţi, primejdiile pot fi trecute mai uşor. Iar primejdii se iveau, fiindcă turcii, trecând dincolo Dunărea, să prade târgul de pe Jiu sau Baia de Aramă, ajungeau câteodată şi spre izvoarele Gilortului, unde ştiau că găsesc oi grase, brânzeturi, lână şi rachiuri. Aşa că, îngăduiţi fiind, ungurenii de dincolo de munte şi-au întemeiat lângă apa limpede case din lemnele pădurilor şi din pietrele prundurilor. Cu timpul, mulţi dintre ei s-au încrucişat cu localnicii, dar şi-au păstrat portul cu care veniseră. În vremea aceea, pe la stânile din Cărbunele, Negovanu sau Mohoru se abătea adesea haiducul Baba Novac, împreună cu feciorul său Gruia, şi oamenii îi primeau cu braţele deschise, socotindu-i un fel de stăpâni ai munţilor şi împărţitori de dreptate… Purtau flinte şi hangere de care se temeau mult turcii. Baba Novac ştia să cânte din fluier, Gruia din frunze şi se făcea multă veselie acolo unde aveau ei timp să poposească… Într-o toamnă, când rodiseră îmbelşugat viile şi când rămăseseră prunele căzute în otavă, baciul Vintilă, unul dintre veniţii de dincolo de munte, a făcut pregătiri cu dorinţa de a-şi mărita fata cu un flăcău de-al locurilor, de lângă apa Gilortului… Dar acel baci Vintilă dorea ca la nunta copilei lui să ia parte, la loc de cinste printre meseni, Baba Novac şi Gruia. Aşa că a trimis nişte ciobani mai tineri să-i caute prin munţi şi să le dea de veste când a fost aleasă ziua pentru nuntă, ca să coboare la masa pregătită, la cântec şi la jocuri… I-au găsit după multă alergătură prin Munţii Lotrului. Aflând cu ce fel de treburi îl căutau, Baba Novac s-a bucurat tare mult şi le-a promis că atunci când va fi nunta în toi o să coboare din munţi şi el împreună cu feciorul lui, la masă şi la veselie… Când a sosit ziua aleasă, Valea Gilortului s-a umplut de fluieraşi şi de cimpoieri de soi… La o vreme, s-au auzit împuşcături, o zarvă a cuprins nuntaşii, iar femeile au început să ţipe speriate când au văzut o ceată de turci năpustindu-se spre meseni. Au căutat mireasa, au aruncat-o într-un rădvan, au mai înhăţat câteva poloboace cu vin şi rachiu, apoi au dat bice cailor, pornind-o cu prada spre târgul de la Jiu. Dar tocmai atunci coborau pe potecile din munte Baba Novac împreună cu Gruia. Aflând ei la repezeală ce nenorocire s-a abătut asupra nuntaşilor, s-au mâniat, s-au ridicat în şa, au strâns calul cu zăbala pornind într-un galop pe un drum prin Pădurea Hirişeşti, unde ştiau ei că-i pot ajunge mai repede pe turci… Lângă apa Blahniţei, turcii se aşezară la umbra unor arini, bucuroşi de isprava ce o făcuseră… Nici n-au avut timp să se dezmeticească, şi Novacii erau în ceata lor, risipindu-i cu hangerele în mâini“. Finalul legendei este fericit. Baba Novac a eliberat mireasa, iar petrecerea a durat trei zile şi trei nopţi.
Peştera Muierilor
Mirajul legendelor continuă, cu altă povestioară legată de locul care astăzi îşi poartă numele de Peştera Muierilor. Una dintre poveştile pe care micuţii le aduc şi astăzi de la bunicii lor spune că odinioară, în peştera din Cheile Galbenului, „oamenii acestor locuri îşi ascundeau fetele şi nevestele când veneau duşmanii de peste Dunăre să prade tot ce întâlneau în calea lor, de la şes şi până la munţi. De atunci, acestei ascunzători din inimă de munte i se spune Peştera Muierilor“. Acelaşi loc ne spune încă o legendă. „Fetele şi nevestele obişnuiau să se strângă adesea în peştera de la Baia de Fier ca la o mare clacă, unde torceau fuioare din caiere de cânepă. În acest căuş de piatră, cu pereţii veşnic umezi, caierul din cânepă îşi pierde asprimea, devine mai blând la tors şi dă fir subţire, bun de băgat în războiul de ţesut. De atunci, zice legenda, locului acestei întâlniri i se spune Peştera Muierilor“.
Legendele nu mor, rămân să bucure copilăria, dar şi să-i conducă pe cei mari în lumi frumoase, pline de poveste.
