„Scaunele“ de Eugen Ionesco, cu Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu, în regia lui Kincses Elemer, este premiera care se va juca în curând pe scena Naţionalului craiovean. Astăzi, la vremea repetiţiilor, se lucrează, se pun cap la cap detaliile, dezvăluindu-ne o lume fascinantă.
Ilie Gheorghe, Tamara Popescu, regizorul Kincses Elemer vor aduce pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ „Scaunele“, după Eugen Ionesco. Astăzi se construiesc rolurile. Se pune cărămidă peste cărămidă. Curiozitatea ne-a împins să deschidem uşa Sălii „I.D. Sîrbu“, locul desfăşurării repetiţiilor. O zi obişnuită, am putea spune. Luminile sunt aprinse, de o parte şi de alta a scenei mulţime de scaune, de diferite forme şi mărimi. Sufleorul stă aşezat la o masă în dreapta scenei, pe un scaun. Alături, actriţa Tamara Popescu îşi reciteşte rolul. Şi în faţa sufleorului stau aşezate hârtii: textul integral, deducem noi. Pe latura cealaltă, stă altă masă. Alte două scaune în spatele ei, la care îşi ocupă locurile regizorul Kincses Elemer şi scenograful. Îşi face intrarea în scenă şi regizorul tehnic. Se stabilesc detaliile legate de decor. Regizorul întreabă: „Cât o să fie apă?“. Răspunsul scenografului e prompt: „Cât e lăţimea cadrului“. Şi discuţia continuă. Se consultă schiţele şi se ajunge la un consens. Ilie Gheorghe apare în scenă, într-un halat de baie şi cu un fes în cap. Nu este costumul de spectacol, ci o improvizaţie a marelui actor. Nu lipsesc nici glumele. Prindem din zbor o conversaţie între acesta şi sufleor: „Ce spune ea şi ce nu nu contează“. Se râde copios. Semnul de începere a repetiţiei este dat de regizor. „Începem… frumos, fără să ne grăbim. Fiecare etapă o facem de două ori… ocean, muzică, întuneric, venirea voastră… pescăruşii“. Din spatele unui paravan îl zărim pe Ilie Gheorghe. Tamara Popescu şi-a ocupat deja locul pe unul dintre scaunele din mijlocul scenei. Şi replicile încep să curgă: „Hai, puişor, miroase a apă stătută“. „Lasă-mă în pace… Vreau să mă uit“. Tamara îşi construieşte rolul, cu altă replică: „N-ai cum să vezi. N-ai soare. E întuneric“. Nimic nu-l convinge pe cel care mărturiseşte cu toată fiinţa: „Îmi place aşa de mult să privesc apa“. Şi totuşi, în cele din urmă, cedează insistenţelor.
Profesioniştii la lucru
Frumuseţea rolurilor, felul în care ele se construiesc te conduc într-o lume fascinantă. Laşi lumea reală deoparte şi pătrunzi în cea a lui Eugen Ionesco, în viziunea lui Kincses Elemer, cu ajutorul celor doi excepţionali actori. Şi, când auzi replica „E şase după-amiaza şi s-a făcut deja întuneric“, te imaginezi făcând parte din acea lume. Te aşezi parcă şi tu pe unul dintre scaunele lor şi parcă trăieşti aceleaşi amintiri: „Mai ţii minte pe vremuri… Multe s-au schimbat de atunci… Pe cât înaintezi, pe atât te înfunzi mai tare“. Replica pare atât de actuală. Şi totuşi, dai repede la o parte acel gând, care te trage spre lumea de azi. Vrei să rămâi acolo alături de personajele interpretate de cei doi actori. Un gând îţi trece prin minte: sunt atât de mari, încât nici nu ai zice că sunt doi, parcă ar umple întreaga scenă. Revii în scenă, căci replica Tamarei te readuce: „Vai, puişor ce savant eşti! Puteai să ajungi preşedinte-şef, mareşal-şef, ziarist-şef, rege-şef sau chiar doctor-şef“. Fiecare dintre aceste titluri naşte grimase sau bucurii pe chipul actorului Ilie Gheorghe. Regizorul intervine. E mulţumit de evoluţia personajelor. Nu uită să le mulţumească ori de câte ori este cazul: „Mulţumesc. Aşa. Sărut mâna“. Construcţia continuă. Altă cărămidă se pune. Detaliile nu sunt uitate. Ai nevoie de o grijă deosebită, care de altfel nu lipseşte nici unuia dintre cei prezenţi sub lumina reflectorului. Se pun la punct detalii. Starea de plictiseală este atât de bine redată de Ilie Gheorghe. Simte că trebuie să schimbe ceva şi o face cu acceptul regizorului. E uimitor cum el, actorul, simte rolul, are convingerea că acea mişcare trebuie făcută într-un anumit fel şi în acel final de replică.
Tonul când coborât, când ridicat, mimica actorului, toate fac din acel rol unul superb, interpretat cu profesionalism. E o adevărată lecţie. O lume fascinantă ţi se deschide, o lume la care n-ai acces. Actorul lucrează şi, chiar dacă e întrerupt, reîncepe ca şi când firul nu s-ar fi rupt niciodată. I se cere să facă precum „Februarie“. Aşa cere textul. Acceptă în ciuda replicii „Nu-mi plac lunile anului“. Îşi trage căciula pe ochi şi începe să tremure. „Bine jucat“, am zice în gura mare. Regizorul aprobă, mulţumind actorului, în asentimentul replicii ce urma: „Curat februarie“. Replicile curg. Sunt întrerupte din când în când de intervenţiile regizorului.
Un curs lin, frumos ni se înfăţişează înaintea ochilor. Rămânem fermecaţi în scaunul din spate. Ne desprindem cu greu de lumea din spatele culiselor, lăsând profesioniştii la treabă. Ştim sigur că vom reveni în scaunul pe care tocmai l-am eliberat, la premiera de la mijlocul lunii februarie, pentru a gusta din plin arta şi pentru a-i vedea din nou pe profesionişti la lucru.
