Icoane din trecut

Elena Cornetti, Maria Sâmboteanca, Maria Chiţu, Lucille Chiţu, Olga Gigurtu şi Zoe Mandrea, doamnele secolelor XIX-XX, sunt figuri ilustre a căror amintire trăieşte şi azi, cinstind locaşuri de cultură, de artă şi binefacere.

Povestea doamnelor de seamă, femei din trecutul Olteniei care şi-au dus existenţa pe aceste meleaguri şi care se pot numi mari binefăcătoare, continuă cu alte informaţii culese din însemnările Despinei Teodorescu cuprinse în „Oltenia 1943“.
O siluetă mărunţică şi stilizată se conturează din paginile îngălbenite de vreme. Este Elena Cornetti, o femeie cu un respect aparte pentru cultura franceză, pe care a făcut-o cunoscută în Oltenia. „Oameni economi, au strâns avere mare, pe care au întrebuinţat-o într’o vieaţă sobră pentru ei, dar făcând bucurii intelectuale lor şi altora. Casa lor era singura din Craiova unde veneau regulat Revue des deux mondes şi L’Illustration şi unde amatorii de discuţii înalte găseau întotdeauna subiecte“.
Lucrurile rare, picturile alese, muzica pe care ei o cultivau au uimit până şi pe străini. Unul dintre prietenii lor de la Paris, un pictor, îşi povestea impresiile călătoriei prin Oltenia şi, implicit, în casa familiei Cornetti, menţionând: „La Craiova este o vieaţă intelectuală intensă. Nu ştiţi că orice carte nou-apărută aici o găseşti în câteva zile acolo, aproape în toate casele? Tot ce priveşte literatura, teatrul şi arta franceză le este familiar, ca şi nouă“.
Marea avere a familiei Cornetti a trecut, prin testament, municipiului Craiova, care a făcut din vechea locuinţă a boierilor un conservator, templu modest, dar autentic pentru muzică şi poezie.

Din peniţa unor ilustre doamne

Trecutul literar al Olteniei este marcat de lucrările unor femei de seamă care şi-au legat destinul de cel al Olteniei. O figură prea puţin conturată este cea a Mariei Sâmboteanca. Pe vremea când Eliade striga desnădăjduit: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi“, ea traducea din Lesage „Le diable boiteux“.
I se alătură o făptură învăluită de farmecul artei şi culturii italiene, Maria Chiţu. Atunci când marele şi „neastâmpăratul D’Annunzio“ cucerea spiritele prin faptele sale extraordinare de la 1917, un ecou al ideilor sale se auzea din sufletul Mariei Chiţu.
„Ea ţine la Craiova, în 1927, o conferinţă în folosul uniunii studenţilor doljeni despre «Vieaţa şi opera lui D’Annunzio»… Dar acolo unde Maria Chiţu este neîntrecută, a fost traducerea românească a celei mai desăvârşite întrupări a genului italian, «Divina Comedie» a lui Dante. O femeie, o româncă, o olteancă, din sufletul căreia a ţâşnit gândirea bărbătească – dacă admitem că bărbatul deţine, prin excelenţă, dreptul natural de a gândi mai bine şi mai serios“, menţiona la 1943 Despina Teodorescu.

O moştenire de familie

Mariei Chiţu îi va călca pe urme fiica sa, Lucille Chiţu, care va moşteni „în mod strălucit talentul mamei sale“. Copil înzestrat, studiază la Universitatea din Bucureşti. Va publica apoi în franceză „Le mouvement poetique en Roumanie“, diverse legende olteneşti, printre care şi cea a Bălţii Craioviţa, care au pus publicul francez în legătură cu bogăţia mitului popular din zona Olteniei. Era o maestră a sonetului, după cum o prezintă „Oltenia 1943“: „Boala i-a întunecat limpezimea minţii, aşa că acest mănunchi de visuri, cum ea singură le-a numit, o fac să trăiască. Pentru frumuseţea lor, guvernul francez a cinstit pe autoare cu distincţia «Officier d’academie», iar poetul italian Cannizarro i-a tradus în limba lui Leopardi unele poezii“.

Nepoatele lui Bălcescu

Între figurile cele mai scumpe ale Craiovei culturale de la 1900 se ridică Nicolae Bălcescu, patriot înflăcărat care a lăsat ca un fel de moştenire spirituală Olteniei pe cele două nepoate ale sale: Olga Gigurtu şi Zoe Mandrea.
Graţie celei dintâi, imaginea Craiovei cu viaţa boierească şi cu obiceiurile şi figurile ei proeminente ni se dezvăluie din pagini de jurnal, zugrăvite de peniţa Olgăi Gigurtu. „Olga Gigurtu n’a fost numai doamna mare a societăţii craiovene, ci în timpul liber scria. A fost descoperită de duiosul povestitor al vremurilor de altădată, de Emil Gârleanu, datorită căruia a publicat în Ramuri, sub pseudonimul Ileana, tot ce a trăit, ce a impresionat-o în atmosfera de sfârşit de secol a copilăriei. Se perindă în cartea ei imagini catifelate de doamne, inimi ce suspină, iar câteodată propriile ei gânduri: «Nimic nu cimentează inimile ca lacrimile vărsate împreun㻓.
„Fire caldă, comunicativă, cultă şi deşteaptă“, cealaltă nepoată a lui Nicolae Bălcescu, Zoe Mandrea, a primit în casa sa toată elita bucureşteană. În serile de vară sau de toamnă se discuta aprins despre problemele culturii. Distinsa doamnă picta, cânta la pian, vorbea, adunând în jurul său oameni de seamă ai culturii româneşti. „De câte ori nefericitul Eminescu a găsit un ceas de dorită reculegere în somptuoasa casă a Zoei Mandrea, de câte ori Caragiale şi Duiliu Zamfirescu au încălzit atmosfera cu discuţiile lor inepuizabile“, se menţionează în „Oltenia 1943“.
Problemele vremii nu rămâneau fără ecou, odată ce îi erau dezvăluite doamnei Mandrea. „Când, în 1892, părintele Lucaci vine cu inima plină de fiorii durerii celei mai arzătoare pentru prigonirile din ce în ce mai aspre ale ungurilor, găseşte în inima ei un sprijin deosebit: Zoe Mandrea înfiinţează  societatea «Femeia Română», cu menirea precisă de a ajuta cu bani şi cărţi şcolile şi bisericile româneşti din Ardeal.
Cu o vieaţă interioară intensă, singurele lucruri date în afara inimii ei sunt scrisorile către prieteni, juvaeruri de simţire şi de înţelegere a oamenilor şi a vieţii.
Dintr’un soiu de timiditate şi discreţie faţă de ea însăşi, nu s’a expus cu nimic din care lumea să-i poată vedea cutele bine ascunse ale sufletului. N’a cântat în public, n’a făcut expoziţii de tablouri, n’a scris la reviste. A lăsat totul pentru atunci când va fi destul de sus, de departe pentru a se mai impresiona de opinia publică, volumul «Amintiri din trecut», tipărit după săvârşirea ei din viaţă“, notează Despina Teodorescu.
Fără îndoială, la baza tuturor înfăptuirilor omeneşti de ieri şi azi veţi găsi suflet tăcut şi neobosit „femeia“, căci, „în umbră mai totdeauna, ea n’a trăit decât timid şi în aşa fel încât să nu supere pe acel căruia, fecior sau soţ, de multe ori i-a închinat ce a avut mai bun: liniştea şi viaţa ei întreagă“.