Simplitatea şi naivitatea specifice mahalalelor craiovene de odinioară au încântat şi inspirat personaje care au făcut deliciul publicului, dar au umplut şi pagini din jurnalele vremii. Pitorescul de altădată, pilduitor într-un fel, vorbeşte astăzi despre o Coana Manda, tipul femeii din vestitul cartier Duduleni, situat în preajma străzii Regele Ioaniţiu, actuala stradă Dezrobirii.
Mahalagioaicele clasice din cartierele mărginaşe ale Craiovei erau prezenţe pitoreşti. În fuste cu jupoane, cu bluze înflorate în culori stridente, cu testemel pe cap şi flori la ureche ori în colţul gurii, cu mărgele colorate şi cu cercei grei în urechi, purtând o pereche de papuci „ţăţeşti“, erau prezenţe inconfundabile, care au inspirat un Tase Tălpăşanu sau un Ştefan Iulian, ce au dat viaţă personajului cunoscut şi apreciat Coana Manda.
Poveştile celor din mahala făceau deseori deliciul spectacolelor de la Minerva, Gambrinus şi Cina. Replicile lor – „Olele, soro, ce-mi fu dat să trăiesc!“-, poveştile lor de viaţă făceau deliciul vremii. „Auzi dumneata… Mă întâlnii cu Veta lu Răgălie, cumnata lui Belibercea… Doamne, soro, că şi asta e o năroadă, să dai să fugi! Muiere, de, muiere de familie care va să zică, lumită şi trecută prin toate, fie la ea, acolo… «Abia, fa, că nu te-am văzut, pe unde ai umblat?». «Unde să fiu, ţaţă Manda, la concurs! La concursul de frumuşaţă!». Auzi, ghia?! La concurs de frumuşaţă, s-a dus s-o aleagă, aligeoar moartea…“.
Personaje pitoreşti
Descrierea unei astfel de lumi răzbate astăzi din pagini de carte, care ascund între copertele groase schiţele inspirate din realitatea vremii. „Cel mai adesea îşi cunosc «cheresteaua», chiar dacă unele sunt «de mămăligă», iar alţii – «impozanţi». Permanent trec prin «încercări» dificile din cauza «plinurilor de petrecere», se dau în «vârtelniţe», se balansează în aer, «la Moşi», se pun la masă, sunt transpiraţi de năduşeală… Femeile sunt «pansive» sau «gânditoare», înglodate în «melancolii triste», poartă rochii tipărite pe şold, obişnuiesc să «belească ochii în tavan», au «boli de zahăr tos», ştiu să-ţi adreseze «propoziţii», şi «să te ia peste Prut»“.
Scot, uneori, ţipete alegorice, au ameţeli cu greaţă, se lucesc pe faţă, ca o fleică, se fornadilesc, umflă lumea cu aproponturi, fac act de condoleanţă, cu amanţii de ocazie… Ca şi eroii caragialeni, ţin la onoarea de familist şi la nevestele cu acte în regulă, dar se dau în vânt după „femeile tinerice“ şi care „doresc de toate“, se notează în „Tipuri şi tertipuri de mahala“.
Mărturisirile iubirii sunt pline de o anume candoare: „Să fiu al dracului din creştet în sus şi din călcâie în jos dacă nu te iubesc!“.
Unele „mahalagioaice“ au apucături bine ştiute: Zinca „dă din cap ca şi calul de muscă“ sau „suceşte capete la completuri de 13 septembrie“. În propunerile de amor îşi au locul provocări meşteşugite: „Loveşte-mă la partea slabă cu un viers, dar să-l zici pe gură“, „te înjur ca să-ţi fac un compliment“, „acolo unde ne-am băut banii, acolo să-i vărsăm…“.
Chiar şi avertizările belicoase ale acestor personaje din mahalalele Craiovei de altădată sunt elegante: „Am să-ţi dau o liturghie la moalele capului“, iar poruncile către prestatorii de serviciu, lăutarii din cârciumi, fotografii la minut sunt pline de adresări galante: „Cântă-mi la belicobza şi la donna e mobila!“ sau „Bună ziua, domnule fotograf, am venit ca să ne tragi, eu pe jos, tata-n picioare, mamă, te tragi şi matale?“ şi „Ia-ne din profilet, dar să ne scoţi ochii bine“.
Şi voluptăţile vieţii sunt atotprezente: „O să-mi petrec cât pot, că n-o să trăiesc cât gardul palatului regal, je mam fâs!“.
Exponenţii farmecului şi cinstitelor atitudini româneşti de altădată ne duc şi astăzi să gustăm cu frenezie din cupa plină cu şarmul, savoarea şi adevărul vieţii lor.
