Poveştile bătrânilor de odinioară, legendele de astăzi au farmecul lor aparte. Deşi desprinse de pe tărâmuri de basm, un sâmbure de adevăr se strecoară în miezul acestor istorisiri. Aşa se face că naşterea denumirii unui sat, precum Potopin sau Valea lui Pătru, nu este deloc întâmplătoare.
A fost odată ca niciodată… Aşa încep poveştile fascinante ale copilăriei. Aceeaşi formulă de început, menită să te ducă cu gândul spre tărâmuri de demult, au şi legendele vremii de altădată.
Povestea lor, culeasă de iubitorii de folclor, vine ca o explicaţie deosebită privind denumirea unui loc de azi.
Satul Potopin din Olt. S-a născut din legenda Domnului de Rouă.
Se spune că a fost odată, demult, un tânăr mândru şi frumos, stăpân al unor moşii întinse, care-şi avea palatele de cleştar la Dunăre. El pornea adesea pe malul bătătorit al Oltului, până sus, în Munţii Loviştei. Tot colindând şi tot umblând prin acele locuri, a întâlnit într-una din zile o fată frumoasă, de care s-a îndrăgostit… Dragostea îi sfredelea atât de tare inima, încât venea în fiecare noapte la casa acesteia. Dar se spune că tânărului îi fusese sortit să nu vadă niciodată soarele, pentru că atunci s-ar fi topit precum un firişor de rouă. De aceea şi fusese numit Domnul de Rouă. El a poruncit să fie făcut un drum bun, pietruit, de la palatele lui de pe malul Dunării, până sus, în munţi, la casa iubitei. Şi mult au fost asupriţi oamenii pentru a termina mai repede drumul. N-au găsit iertare nici bătrânii, nici copiii, iar femeile care purtau un prunc în pântec erau obligate să muncească îndoit, şi pentru ele, dar şi pentru cel ce avea să vie…
Când drumul a fost gata, Domnul de Rouă urca în fiecare seară la iubita sa, unde stătea până în zorii zilei, şi, cum auzea primul cântat al cocoşilor, urca în trăsură şi făcea rapid cale întoarsă.
Oamenii din sat, auzind această poveste şi vrând să se răzbune pentru lipsa de omenie, au tăiat într-o noapte toţi cocoşii. Domnul de Rouă şi-a dat seama prea târziu că se apropie ziua şi, grăbit, a pornit în goană spre marile palate, unde soarele nu-l putea vedea niciodată. A biciuit caii cât a putut, aceştia alergau de parcă nici n-atingeau pământul, dar primele raze ale soarelui se iviseră de după creasta unui munte şi localnicii au văzut cum Domnul de Rouă s-a risipit ca un abur, cu cai cu tot, pe locul acela rămânând doar mărgăritarul strălucind în soare a mii de gingaşe boabe de rouă.
Bătrânii locurilor spun că Domnul de Rouă îşi avea iubita la Râmnic şi că de acolo a plecat în zorii zilei către Dunăre. Când a ieşit soarele, se afla într-un sat de pe Valea Oltului şi, pentru a se feri, s-a ascuns sub un pod. N-a scăpat însă, pentru că o rază de soare s-a strecurat printr-o crăpătură şi l-a topit ca pe un firişor de rouă. De atunci, satul acela se numeşte Potopin.
Povestea unui haiduc
Acum vreo 200 de ani s-a scris şi povestea satului Valea lui Pătru, din judeţul Dolj. A fost odată un haiduc pe nume Pătru, om aprig şi cu dare de mână, care a ajutat oamenii să îşi facă locuinţe în jurul Bisericii dintr-un Lemn, lângă dealurile împădurite. Acolo era şi un han, al unei frumoase domniţe Rada, de care haiducul Pătru s-ar fi îndrăgostit. La hanul din Valea Radii, cum i-a rămas numele locului, se adunau muşteriii spre a se odihni după drum şi oamenii locului spre a se destinde după muncă. Bătrânii povestesc cum că, într-o zi, acolo la han ar fi dat năvală turcii, luând în robie toţi oamenii pe care îi găsiseră, inclusiv pe frumoasa Rada. Haiducul ar fi urmărit cu ceata lui de viteji pe turci până la Podul Brestei, aproape de Craiova, şi acolo ar fi luptat crâncen, eliberând oamenii. A plătit cu viaţa eliberarea oamenilor şi a iubitei sale. Ca un gest de mulţumire veşnică, localnicii au pus satului numele Valea lui Pătru.
Istorisiri olteneşti
Cu alte pagini răsfoite, o nouă poveste ni se dezvăluie. Istorioara este ancorată în timp, pe vremea când trăia Sfântul Nicodim. Venind prin satul Ponoarele din Mehedinţi, cu gândul de a construi o mănăstire, oamenii de acolo s-au gândit să-l alunge.
„Au sfătuit pe unul mai rău la suflet şi la care trăsese sfântul în gazdă să-i bage în desagi o piele de capră şi să-i spună că a furat-o… Când să plece sfântul în trebile lui, iaca şi ţăranul însoţit de alţii: «Ia stai oleacă, părinte, nu o lua aşa repede la picior, că mie îmi lipseşte o piele de capră, precum am zis şi oamenilor ăstora, şi va să te căutăm, de nu cumva o fi în disagii cuvioşiei tale»“, se menţionează în „Poveştiri olteneşti“. Pentru fapta necuviincioasă, sfântul ar fi aruncat un blestem asupra lor: „Blestemat să fie acel care mi-a pus-o în traistă şi toţi cari vor fi ştiind de această faptă… în viaţa lor să nu se poată hrăni decât cu o piele de capră!“.
Şi urgiile au început să curgă, astfel încât oamenii au ajuns să ceară de pomană.
Se spune însă că, atunci când unuia i-a murit o capră, acesta şi-a amintit de bestemul sfântului. „La început a ras-o de păr, cu gândul să facă burduf pentru brânză ori lapte storcit, ori măcar o traistă pentru grăunţe ori făină, dar tocmai că din acestea îl ferise Dumnezeu să aibe.
Atunci i-a trecut prin cap să pună la capătul dinainte al burdufului un fel de fluer scurticel cu carbă şi doar cât încap şase găurele, ce pot fi astupate cu degetele, iar mai sus de acesta un alt fluieraşi ca şi carbă, din pană de gâscă, dar fără găuri, pe care l-a numit bâzoi, fiindcă nu putea să schimbe sunetul ci o ţintea otova, într’un fel de ison. Suflând printr-o ţeavă de lemn, burduful începea să se umfle, carăbile scoteau sunete, iar prin punerea şi ridicarea degetelor de pe găurelele fluierului se modulau suntele şi se putea cânta fel de fel de hore şi cântece.
Omul acesta născocise cimpoiul.
Văzând sătenii că omul cu cimpoiul era chemat la nunţi şi ospăţuri, şi-au făcut şi ei cimpoaie şi au început astfel a-şi aminti un trai destul de amărât.
Satul Ponoarele e şi acum vestit în cimpoieri, căci, pe semne, blestemul sfântului n’are hotar a se şterge“.
