E în legea firii ca mereu o lume nouă să vină şi să se aştearnă peste ruinele alteia vechi. Aşa s-a clădit lumea Craiovei de azi, pe rămăşiţele vechii boierimi, care, deşi s-a încăpăţânat să reziste, a murit în cele din urmă.
Veacuri întregi, viaţa Craiovei i-a avut în centrul atenţiei. Era boierimea de altădată, Basarabii şi Craioveştii olteni, cei care făceau ca mai toate familiile mari din restul ţării să fie mândre de presupusa sau reala lor înrudire.
„Societatea boierească din Craiova era o societate aleasă şi nu rareori veneau boieri şi cucoane de la Bucureşti să petreacă în Cetatea Banilor.
În partea de jos a oraşului, în jurul grădinii Mihai Bravu se ridicau mai multe case boiereşti, adevărate palate, din care nu mai subzistă decât casa Glogoveanu.
În partea opusă a grădinii, pe locul unde se ridică astăzi Liceul de fete Regina Maria se afla masiva casă Bengescu, cu acoperişul ei de şiţă. Alături, casa Brăiloiu – mai la vale casa Zătreanu.
Între şoseaua care urca spre oraş şi casa Glogoveanu erau casele Păianu şi Bibescu. Casa Otetelişenilor era lângă Sf. Dumitru, iar a Argetoienilor – lângă Valea Vlăicei“, creionează această lume în memoriile sale, „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“, Constantin Argetoianu.
Viaţa lor era dintre cele mai animate, condimentată din când în când cu logodne, nunţi şi botezuri, prilejuri de mari petreceri.
Din culise
În acelaşi timp era o societate închisă, căci printre familiile boiereşti, înrudite între ele, foarte rar pătrundea câte un privilegiat, fie prin situaţia materială, fie prin situaţia „oficioasă“ ce dobândise, precum colonelul Solomon, fiul unui moşnean din Pleşoi, sau prin averea adunată, asemenea fraţilor Opran, Nicolae şi Pera, „al căror tată, grânar din Galaţi, se îmbogăţise cu comerţul cerealelor din Oltenia, sau fraţii Dumbra, români macedoneni îmbogăţiţi în comerţul lânii – şi care toţi se căsătoriseră în Craiova cu fete mai sărace, dar de familie bună“.
Fără vreo diferenţă esenţială, marile familii de boieri s-au stins încet, încet.
Aşa s-a întâmplat cu Zătrenii şi cu Bengeştii. Cel din urmă Bengescu a fost Costică Bengescu, căsătorit cu Olga Lahovari, fiul lui Grigore Bengescu. Acesta din urmă „îşi petrecuse viaţa în vechile noastre instanţe judecătoreşti şi ajunsese preşedinte de Curte la Craiova.
Deşi foarte mândru de boieria lui, se zice că era foarte lacom de plocoane de la împricinaţi.
Despre el se povesteşte că de câte ori venea un împricinat să-i aducă un plocon după obiceiurile vremii, îl primea rău, îl dojenea şi termina zicându-i «Du-te dracului!».
Împricinatul pleca plouat şi, cum ieşea din odaia lui Bengescu, da de o uşă pe care era zugrăvit un drac şi inscripţia: «Aici e dracul!»
Cei care ştiau rostul lucrurilor, şi-l ştiau mai toţi, intrau acolo şi găseau un slujbaş care le lua în primire ploconul“.
Poveştile acestor oameni de viţă nobilă s-au sfârşit până la 1880, când somptuoasele case, primitoare în deceniile precedente, s-au închis una câte una.
O ultimă licărire
Ultima licărire a acestei lumi fascinante este ancorată în timp de Constantin Argetoianu în perioada 1865 – 1880. „Pare că aceşti oameni care trăiseră atât de bine şi cu atâta nebăgare de seamă a propriilor lor interese voiau să uite grijile prin care treceau şi să nu se mai gândească la ziua următoare.
Mai toţi continuă să ţină casa deschisă şi seara, la masă, 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni.
Balurile se mai răriseră, dar seratele şi sindrofiile se ţineau lanţ.
Înhămate cu cai albi sau negri – aşa era moda la Craiova, caretele şi trăsurile deschise, mai toate cumpărate la Lohner în Viena şi care circulau pe bolovanii celor câteva străzi pavate din Centrul oraşului, erau de acelaşi tip: căptuşite cu mătase «creme», cu roţi roşii dungite subţire cu negru şi cu două curele lăcuite care se încrucişau la spate, între arcuri“.
În această lume patriarhală, care se apropia de sfârşit, „se învârteau şi zbârnâiau câteva bolide care duceau din casă în casă fie grăuntele lor de nebunie, fie presimţirile unei lumi noi, gata să ia locul celei vechi.
Aşa era Iancu Haralamb, seminebun, hipnotizat de muzica lui Beethoven şi vânător atât de pasionat încât trăia în mijlocul câinilor, demn descendent al bunică-sii, care dăduse moşia Cetatea pentru doi ogari.
Aşa era Manache Chinezu, de familie bună, un discipol entuziast al lui Michelet şi al pleiadei de cărturari libertari francezi de la începutul secundului Imperiu – care se mutase în câteva odăi deasupra librăriei Samitca, ca să aibă mai la îndemână toate cărţile care soseau“.
Societatea boierească îşi începuse declinul, căci o lume nouă îşi făcea simţită prezenţa.
